Cum meseria de psiholog presupune analizarea și observarea anumitor aspecte ale lumii în care trăim, adesea mă confrunt cu laturi mai puțin plăcute ale realității. De cum trec pragul cabinetului meu, unii părinți încep să se plângă (mai mult sau mai puțin) de comportamentul indezirabil al copilului sau al copiilor lor. Ușor-ușor, încep să îmi mărturisească faptul că aceștia sunt gălăgioși, plâng din orice, sunt prea răsfățați, fac dezordine sau nu ascultă de nimeni. Modul în care se comportă acești copii – care au vârste cuprinse între 4 și 15 ani – este unul foarte dezagreabil pentru majoritatea părinților. Aceștia își doresc cu orice preț să îi schimbe pe copii, să îi facă să înțeleagă cum trebuie să se comporte și cum să renunțe la deprinderile dezadaptative.
Ca psiholog, îmi revine sarcina de a analiza în detaliu problema, pentru a înțelege ce anume determină aceste comportamente. Astfel că, adesea, îmi pun anumite întrebări premergătoare oricărui demers de evaluare psihologică a copilului: „Sunt, oare, niște comportamente care ascund o tulburare sau o problemă mai delicată?“ sau „Sunt niște manifestări ale unor lipsuri, deprinderi învățate sau traume?“ De aceea, înainte de a evalua efectiv copilul, aleg să port o discuție cu părintele. Adesea răspunsul la întrebările mele sună invariabil: „Nu, copilul meu nu a avut mereu problemele acestea“, „Nu, este neobrăzat doar față de noi“, „Nu, se descurcă bine la școală“, „Da, are relații bune cu ceilalți copii“, „Nu, nu pare să aibă probleme serioase de comunicare“, „Nu, nu este excesiv de violent“ etc.
Pentru a afla mai multe detalii în vederea identificării corecte a problemei, este necesar să pun întrebări despre relația copilului cu membrii familiei: „Se ceartă cu frații sau verișorii?“, „Îi place să stea cu bunicii?“, „Cum se înțelege cu tatăl și mama?“, „Există certuri dese în familie?“ Odată întrebat părintele despre relația cu copilul și despre relația sa de cuplu, lucrurile ajung să fie privite dintr-o perspectivă mai profundă, în multe dintre cazuri. Mai ușor sau mai greu, unii părinții ajung să recunoască anumite aspecte intime: „Copilul nu se înțelege cu soțul, fiindcă acesta nu prea vine pe acasă“, „Ne certăm des în cuplu, dar fără să îl implicăm pe copil!“, „S-ar putea să plângă și pentru că nu ne înțelegem, dar nu ne spune nimic“, „Am vrut să divorțăm, dar am rămas împreună pentru copil“.
Treptat, ajung la o concluzie dureroasă: copilul este afectat de relația toxică dintre părinți, ceea ce îl determină să își schimbe comportamentul și să pară că este altceva decât este în realitate (un copil bun, inimos și dedicat învățăturii). Din păcate, unii părinți aleg să își ascundă „gunoiul sub preș“ și să închidă ochii la propriile manifestări toxice, considerându-le mai mult sau mai puțin normale. Nu se gândesc că cea mai mică ceartă, un strigăt și o ușă trântită vor afecta copilul, aflat la o vârstă fragedă în dezvoltarea sa. Preferă să trăiască așa în continuare și să spere că problemele se vor rezolva de la sine. Nu apelează la timp la specialiști și nu iau măsuri, astfel încât să nu afecteze dezvoltarea copilului.
În practica mea, am avut de-a face cu mame ce rămâneau în relații toxice sau abuzive de dragul copilului. O discuție cu un astfel de părinte sună cam așa:
— „Eu și soțul meu nu ne mai înțelegem de ani buni. Am rămas în relația asta, pentru copil. Soțul are o viață separată de noi.
— Și nu credeți că asta îl poate afecta pe cel mic?
— Ba da, dar este mult mai bine decât să trăiască fără tată.“
Sacrificiul de a rămâne într-o relație abuzivă sau toxică nu reprezintă soluția optimă, așa cum se crede adesea. Chiar dacă partenerii își joacă rolul perfect, mimând înțelegerea și iubirea, copilul nu va putea fi păcălit pe termen lung. Cei mici simt imediat când există probleme în cuplu și reacționează în funcție de ele. Dacă părinții se ceartă des, copilul va începe și el să se certe cu aceștia și să fie recalcitrant, chiar și cu alte persoane. Dacă părinții nu își exprimă afecțiunea unul față de celălalt, nici copilul nu își va exprima afecțiunea față de ei, față de alte persoane sau față de partener (când va intra în viața de adult). Dacă scandalurile au o amploare mare, copilul va rămâne cu traume ce vor putea da naștere anxietății, depresiei sau diverselor tulburări ale copilăriei. Inteligența emoțională a copilului va fi afectată, iar rezultatele școlare vor fi slabe, ca efect al problemelor de acasă.
℗PUBLICITATE
Pentru o bună dezvoltare, copiii au nevoie de un mediu capabil să le ofere siguranță, liniște și confort emoțional. Au nevoie de un model parental sănătos, de înțelegere și de ocrotire din partea adulților.
Soluții pentru cuplurile care au o relație toxică
În cazul în care aveți o relație de cuplu toxică, ideal ar fi să începeți să luați măsuri în această privință și să căutați modalități de rezolvare sau eliminare a conflictelor. Primul pas constă în luarea unei decizii cu privire la continuarea sau întreruperea relației de cuplu.
Dacă alegeți să rămâneți împreună, trebuie să fiți motivați și să vreți ca lucrurile să se schimbe în bine, în relația voastră. Gândiți-vă la problemele cotidiene, fracturile de comunicare, neînțelegerile, frustrările și apoi încercați să găsiți o soluție care să convină ambelor părți. Informarea din surse sigure, participarea la workshop-uri sau frecventarea ședințelor de terapie de cuplu reprezintă căi ce vă pot ajuta să regăsiți echilibrul de care aveți nevoie, în relația cu partenerul.
În cazul în care simțiți că relația voastră de cuplu este mult prea deconectată, că s-a ajuns la violență, infidelitate, vieți separate etc., probabil că vă gândiți la o posibilă despărțire sau un divorț. Ca și în cazul de mai sus, diversele surse de informare și psihoterapeutul de cuplu vă vor ajuta să luați o decizie bună pentru voi și să depășiți mai ușor această perioadă delicată. Totodată, psihologul vă poate oferi cele mai bune sfaturi, referitor la cum să interacționați cu cel mic, înainte și după separare sau divorț.
În luarea oricărei decizii, ar trebui să puneți în balanță următoarele opțiuni: „Ce ar fi mai rău? Ca cel mic să crească fără prezența permanentă a mamei biologice sau a tatălui biologic? Sau ca cel mic să crească într-o casă în care se aud cuvinte urâte, amenințări și certuri?“
Un bun părinte trebuie să ia o decizie care să reducă la minimum suferința copilului, fără a-și neglija nevoile personale!
Ce poate face un părinte, în cazul în care decide să se despartă
Dacă ați ales să o luați pe drumuri separate, este important să vă luați toate măsurile, astfel încât copilul să nu fie afectat de separarea părinților. Iată câteva sfaturi:
- Asigurați-vă că cel mic va primi telefoane și vizite de la părintele care nu se află lângă el în permanență. Aveți grijă ca el să petreacă timp cu părintele care se află la distanță.
- Evitați să vă certați în fața copilului sau să vă vorbiți fostul (fosta) partener(ă) de rău. Aceste comportamente îl pot afecta foarte tare pe copil.
- Comunicați direct cu celălalt părinte, ferindu-vă să-l transformați pe copil într-un mesager.
- Evitați să-l folosiți pe copil drept „spion“, pentru a afla lucruri despre celălalt.
- Încercați să-i spuneți copilului adevărul cu privire la motivul despărțirii, fără a-i oferi însă prea multe detalii: „Nu ne mai înțelegeam“, „Ne dorim lucruri diferite“, „Este mult mai bine așa pentru noi“ etc.
- Reamintiți-i copilului de fiecare dată că ambii părinți îl iubesc.
- Urmăriți apariția la copil a diferitelor manifestări, în urma separării, precum: negarea despărțirii, izolare de familie, probleme la școală, tulburări de somn, furie, anxietate, depresie. Dacă observați astfel de reacții, adresați-vă specialiștilor!
Pentru majoritatea copiilor, relațiile toxice sau abuzive reprezintă o sursă de stres, tristețe și confuzie. Alegeți ca, măcar de dragul copiilor, să vă transformați relația conflictuală într-una sănătoasă ori să îi puneți capăt!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
