Adesea, prin mintea multora dintre noi, fie că suntem părinți, fie că încă nu, ne poate trece gândul că vrem să lăsăm o anumită moștenire copiilor noștri. Poate fi vorba despre lucruri materiale pe care intenționăm să le dăm sau chiar anumite moșteniri intelectuale, psihologice. Însă, concentrându-ne atenția către bagajul psihologic, ne putem surprinde spunându-ne că „eu nu vreau să fiu precum părinții mei“ sau, din contră, că „acest lucru îmi doresc să-l învețe și copiii mei, vreau să-l transmit“. Sunt diferențe ce apar în baza faptului că fiecare dintre noi poartă un bagaj emoțional, ce oferă mai apoi conținutul relațiilor noastre. Tocmai de aici mi-aș dori să ne uităm către propria poveste, ce ducem cu noi mai departe, fără să vrem, uneori, și cum să fim cât mai conștienți și prezenți în istoria propriei familii, pe care o clădim acum.
Părinte conștient: cunoaște-ți trecutul, pentru a naviga în prezent
A fi un părinte conștient înseamnă să-ți cunoști trecutul, pentru a putea naviga în prezent, ceea ce ajută în a fi alături de copii, înțelegându-i și răspunzându-le nevoilor firești. Alegem să facem acest traseu introspectiv tocmai cu scopul de a trăi în prezent, nu în trecut. Literatura de specialitate vorbește chiar despre o abilitate a părinților de a fi reflexivi. Aceasta implică un efort conștient de cunoaștere din partea părinților, a propriilor gânduri și emoții, dar și a modului în care funcționează mintea copilului. A-ți da seama despre emoțiile trăite conduce apoi către o practică conștientă de a pune o pauză, a reflecta și a răspunde adecvat problemei din prezent. Privind din perspectiva moștenirii lăsate în acest caz, părinții care au un grad ridicat de reflexivitate transmit copiilor lor și îi înzestrează cu abilități sociale mai bune, un stil de atașament securizant și inteligență socio-emoțională. Gândindu-ne la aceste lucruri pe care le dăm mai departe, e nevoie mai întâi să ne întoarcem spre noi înșine, să ne uităm la ce am primit și cu ce venim în momentul prezent în relația pe care începem să o formăm cu propriii copii. Te invit să privești acest proces cu deschidere și curiozitate, dar și cu un grad de blândețe față de tine și familia de origine.
Atunci când ajungem în acest nou rol, sistemul nostru cognitiv are deja câțiva indicatori după care își ghidează alegerile. Ceea ce am trăit în experiențele din copilărie a devenit modul în care ne privim pe noi și ceea ce se întâmplă în lumea din jur. Astfel că aducem cu noi niște idei despre cum ar trebui să funcționeze lucrurile. Însă, după cum spune un proverb, „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg“. Vom ajunge să ne confruntăm cu o realitate ușor diferită decât cea pentru care mintea noastră s-a pregătit. Ceea ce ne va pune față în față cu niște emoții pe care să le înțelegem și să le gestionăm. Tocmai aici vine punctul în care e nevoie să încetinim și să vedem care sunt tiparele pe care le urmăm și după care ne ghidăm. Cel mai adesea, trăim aceste emoții puternice în jurul unor contexte, elemente activatoare, care sunt, de fapt, situații ce readuc niște emoții din copilărie. Acestea ajung apoi să ne debusoleze, să ne afecteze modalitatea de răspuns și să ne facă dificilă conectarea cu propriul copil. Mintea noastră va ajunge automat să genereze un răspuns pentru o situație din trecut. Și oferim astfel un bagaj transgenerațional, ce cuprinde atitudini, mesaje, comportamente. E firesc pentru sistemul uman să repete ceva ce îi este familiar și pentru care nu mai este nevoit să depună efort. Însă, oare cât din toate acestea reprezintă tipare sănătoase, care ne ajută să răspundem nevoilor copilului?
Privește spre practicile parentale care fac parte din viața ta
Se poate să te surprinzi în momente în care țipi la copii, în care le pui o etichetă globală negativă (ca fiind răi, neascultători, de exemplu) sau, din contră, că îi îmbrățișezi atunci când plâng sau, pur și simplu, îi asculți. Sunt aceste reacții dezvoltate pe baza modelului pe care l-ai văzut la părinții tăi? Sau poate sunt niște comportamente de adaptare pe care ți le-ai însușit atunci? Identificând care sunt acele comportamente pe care le replicăm și originea lor, ne uităm apoi la funcția pe care o au. Asta ne ajută să clădim o relație armonioasă cu propriii copii, în care să le răspundem nevoilor și emoțiilor lor? Dincolo de buna intenție pe care o putem avea, atunci când acționăm pe pilot automat, prin aceste comportamente familiare, s-ar putea să nu ne conectăm cu adevărat cu copiii noștri.
De aceea, putem îmbina două elemente importante: reacția noastră și vârsta copilului. Iată cum anume: privind către reacția mai intensă pe care o avem în cadrul unei interacțiuni cu copilul, ne putem întreba oare cum ne-am simțit noi când eram de vârsta lui. Importanța acestui moment reflexiv constă în faptul că ne ajută să ne identificăm perioadele din copilărie în care ne-a fost mai dificil și în care, poate, am fost singuri în trăirea unei emoții intense. Ceea ce facem, astfel, este că identificăm acele elemente activatoare, care au potențialul de a ne readuce anumite gânduri și emoții, iar pe viitor vom ști că trebuie să acordăm o atenție specială acelor situații pentru a înțelege ce ni se întâmplă. Bineînțeles, acest proces va cere timp și răbdare, însă, acesta poate fi un prim pas în a acționa mai conștient. Iar atunci când suntem prezenți emoțional în relația cu copiii, reușim să le răspundem nevoilor lor, dându-ne, astfel, și nouă oportunitatea de a privi către acele nevoi care nu ne-au fost îndeplinite. În acest mod, putem construi o experiență diferită, plăcută, cu privire la o anumită nevoie sau emoție pe care am trăit-o.
℗PUBLICITATE
Părinți conștienți, prezenți și nu perfecți
Un alt lucru pe care îl putem face în acest proces este tocmai petrecerea timpului de calitate cu copiii. Atunci când suntem total prezenți în interacțiune, ceea ce înseamnă și fizic, și mental, reușim să formăm acea conexiune în care copilul se simte văzut și în siguranță. Astfel, cunoscându-l și conectându-ne cu el, acesta va fi ghidul nostru și vom vedea cum va fi necesar să răspundem, de ce ar avea nevoie și ne ancorăm treptat reacțiile în prezent.
Prin acestea, avem o ocazie de a face diferit, a alege conștient ce moștenire dăm mai departe și poate chiar să fim noi generația care spune stop sau filtrează anumite tipare nesănătoase de relaționare. Chiar dacă ne vom mai surprinde revenind la ele, le putem privi ca momente de creștere, în care ne îndreptăm către propriul copil, pentru a repara conexiunea și ne întoarcem către noi înșine și prin introspecție, descoperim ceva din experiența copilăriei care mai acționează în prezent. Astfel, ne permitem să fim conștienți, prezenți și nu perfecți. Copilul are nevoie de a aparține unei relații de atașament și de a i se da spațiul să fie autentic. Iar atenția noastră spre aceste două lucruri ar trebui să se îndrepte. Pe lângă toate cunoștințele, abilitățile pe care le putem avea, ceea ce aducem valoros în relația cu copiii e propria prezență conștientă, nu soluția, strategiile. Acestea vor veni mai apoi, mult mai ușor, dacă vom reuși să construim o bază stabilă în relația cu cei mici.
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.
Bibliografie:
● Dr. Janet G. Woititz, Mai bun decât părinții tăi
● Myla & Jon Kabat-Zinn, Mindfulness pentru părinți
● Teti, D. M., Cole, M. P., Cabrera, N., Goodman, S. H., McLoyd, C. V. (2017). Supporting Parents: how six decades of parenting research can inform policy and best practice. Social Policy Report, Vol.30, No.5
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
