Este bucureștean 100%, deși în copilărie i-ar fi plăcut să meargă la țară. Este foarte creativ, pasionat de ceea ce face, modest, când vine vorba de laude și extrem de vertical. Face parte dintre cele mai longevive trupe românești (VUNK), iar pe data de 13 decembrie ne pregătește un spectacol senzațional (Vernisaj), ce va avea loc la Sala Polivalentă. Despre frici, vulnerabilități, meseria de părinte și despre multe altele am discutat cu Cornel Ilie, în rândurile ce urmează.
Care este cel mai obsedant gând al tău?
Încerc sa nu mă agăț de gânduri, tocmai de-asta, pentru că știu că unele tind să devină obsedante. Îmi place să-mi pun întrebări, îmi place să caut dincolo de ce vor oamenii să arate prin vorbe și acțiuni, să caut în gesturi, în reacții, să caut printre rânduri. Totuși, dacă ar fi să aleg un gând care, uneori, nu-mi dă pace, acesta este că nu înțeleg de ce oamenii sunt obișnuiți și, de cele mai multe ori, împăcați cu ideea de a nu spune ce simt, de a-și ascunde emoțiile. Și mă gândesc dacă și eu fac la fel și dacă da, de ce? ‒ ce mă conduce să aleg să fac asta sau de la ce intensitate încolo aleg să cred că așa e mai ușor de dus, dar mai greu de înțeles de către ceilalți?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Dacă ai fi un personaj dintr-un film celebru, care ar fi acela?
Există un film, The legend of 1900, în regia lui Giuseppe Tornatore, cu Tim Roth în rolul principal și având muzica scrisă de Ennio Morricone. Personajul principal se naște pe un vapor de croazieră în 1900, devine cel mai mare pianist al tuturor timpurilor, fără să pună piciorul pe pământ vreodată, rămânând fidel universului de care aparținea și trăind doar pentru muzica lui. Credința pentru ce nu putea găsi dincolo de muzică, în lumea aia reală, și ce ascund clădirile în care oamenii trăiesc reprezintă o metaforă superbă legată de sufletul și devotamentul unui artist pentru frumusețea pe care o poate lăsa oamenilor prin artă, fără a-i cunoaște cu adevărat.
Care este ingredientul tău secret?
Curiozitatea și imaginația sunt două ingrediente vitale pentru mine și pe care nu le ascund niciodată, dar unul secret cred că este răbdarea. La care pot adăuga puterea de adaptare și de renaștere din orice situație aș ajunge.
Ce ai vrea să moștenească de la tine copiii tăi?
Încrederea în oameni. Credința că oamenii sunt buni, în esența lor. Răul pe care îl arată, câteodată, este doar generat de influența altor oameni în viețile lor, de propria fugă de a-și răspunde la niște întrebări sau de a-și rezolva niște frici cumulate și alimentate încă din copilărie.
Aș vrea să moștenească și instinctul, pe care eu l-am ascultat și urmat cu sfințenie în toate alegerile mele de până acum.
Dacă ar mai fi doar 24 ore până la sfârșitul lumii, ce ai face?
Le-aș petrece cu copiii mei și aș face în așa fel încât ultimele secunde din aceste ore să ne găsească râzând în hohote. Bucuria și iubirea copiilor, în general, cred că amână sfârșitul lumii, încă de la începutul ei.
Cum a sunat cel mai îndrăzneț mesaj primit?
Sunt un om discret. Așa că cel mai îndrăzneț mesaj primit a venit când telefonul era pe silent, nu a sunat. [Zâmbește]
Dacă ai putea retrăi un pasaj din viață, care ai vrea să fie acela?
Oricare dintre momentele când mama mai trăia. S-a stins când aveam douăzeci de ani și am înțeles, mult după aceea, că luăm prezența părinților în viața noastră ca pe ceva ce ni se cuvine sau ceva care este dat de la sine, încât uităm să ne bucurăm de ceva atât de important și rar.
Crezi în prietenia dintre parteneri, de după despărțire?
℗PUBLICITATE
Trăiesc asta, nu doar cred. [Zâmbește] Eliza și cu mine am rămas prieteni foarte buni după despărțirea noastră. Este interesant cum foarte puțină lume ne crede sau înțelege că așa ceva poate fi posibil. Iar mie mi se pare imposibil de crezut că doi oameni nu mai pot fi prieteni după ce au împărtășit atât de multe. Mi se pare o lipsă de respect față de tine însuți să nu poți fi prieten cu un fost sau o fostă iubire, în care, la un moment dat, ai investit timp, emoții, viziuni, visuri, gesturi, acțiuni.
Care este acel lucru pe care ai vrea neapărat să-l pui în practică, până la vârsta de cincizeci de ani?
Să sar cu parașuta!
Ce îi spui, cel mai des, copilului tău interior?
„Mulțumesc!“ ‒ pentru că mă învață mereu câte ceva. Trăim bine împreună, nu avem reproșuri.
Ai apelat vreodată la ajutorul unui psiholog?
În mod concret, nu. Am apelat la psihologia unor oameni în care credeam în momentul în care aveam nevoie de o perspectivă nouă, de a-mi pune cineva întrebări pe care eu, poate, nu aveam curaj să mi le pun. Aș vrea să stau de vorbă cu un psiholog, pe foarte multe teme.
Te-ar tenta să emigrezi, pentru a-ți clădi o carieră internațională?
M-am gândit să fac asta, la vârsta potrivită pentru un astfel de gând, cândva, când aveam aproape treizeci de ani. Mi-aș dori să lucrez cu oameni din afară, din domeniul creativității și al muzicii, dar nu aș emigra niciodată. Iubesc România, limba română, oamenii de aici, cu toate păcatele și binecuvântările poporului nostru, și cred în magnetismul acestui teritoriu.
Care este secretul longevității trupei VUNK?
Prietenia. Pofta de joacă. Bucuria de a cânta, fără să ne intereseze câți oameni ne ascultă. Firescul și timiditatea noastră.
Ce surprize ne pregătiți, cu ocazia concertului Vernisaj, ce va avea loc pe 13 decembrie, la Sala Polivalentă?
Am spus mereu că la un concert VUNK știi că nu știi la ce să te aștepți. Ne întoarcem la Sala Polivalentă după o pauză (forțată) de trei ani, așa că pofta de spectacol este uriașă. Pregătim un spectacol a cărui miză este ca oamenii veniți acolo să plece cu siguranța că nu sunt singuri în tot ceea ce trăiesc, cu speranța că întunericul din sufletele lor poate fi scos la lumină, fără a se simți judecați de către nimeni, cu bucuria că și-au adus aminte cine sunt ei, cu adevărat. Fiecare om este un muzeu de emoții și experiențe. Toate trebuie privite ca niște opere de artă, admirate și respectate, fără a fi criticate.
Dacă ar fi să-ți dai un sfat, privind înapoi, ce ți-ai spune?
Sfaturile cred că sunt date cu mintea, nu cu sufletul. Sufletul ar încuraja mereu sau ar îmbrățișa, nu ar da cu presupusul. Așa că sfatul ar fi: nu asculta sfaturile altora, nici măcar pe ale tale!
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
