fbpx
skip to Main Content

„Vai, ce rușine am pățit, doamnă! M-a știut tot satul că m-au luat cu izoleta!“ 

M-a șocat la începutul pandemiei povestirea prietenei mele care lucra la o emisiune unde protagonista unui caz pățise această mare rușine – aceea de a se fi îmbolnăvit. Nu-mi trecuse prin cap vreodată că cineva ar putea fi acuzat pentru asta sau privit cu suspiciune și dușmănie. Dar apoi, prieteni care au avut COVID mi-au povestit că au simțit și ei stigmatul. Comentariile deplasate ale cunoscuților, insinuările sau reproșurile directe și tacticile de evitare ale celor din jur, chiar și după teste negative consecutive, mi-au fost raportate mai ales în ultimele luni, când cercul s-a strâns și cazurile ne-au ajuns mai aproape. Și asta nu s-a întâmplat doar în bula mea. Petronela Rotar a scris pe blogul ei încă din vară, povestind despre experiența de-a fi contractat virusul, că a avut neplăcuta surpriză ca o rudă pe care nu o mai văzuse de un an și care locuia la 1000 de km, să îi spună că nu ar fi iertat-o dacă i-ar fi dat boala, iar Mirela Retegan a avut aproape 7000 de comentarii și tot atâtea share-uri la o postare pe temă. 

„Bolnavii de COVID nu sunt niște persoane care au luat o boală venerică pentru că au făcut sex neprotejat pe centură. Bolnavii de COVID sunt prietenii noștri, părinți, frați, surori, colegi, vecini, prieteni. (…) Oameni care au avut grijă. Oameni care nu sunt vinovați pentru că s-au îmbolnăvit. Câțiva trec ușurel prin poveste, alții au fost la un pas să nu mai fie. Parcă eram un popor credincios, cu dragoste pentru semeni, cu empatie…“ a scris fondatoarea Zurli la final de octombrie pe contul ei de Facebook.

„Când te îmbolnăvești, ești judecat de ambele tabere“, mi-a explicat Mirela experiența prietenilor ei, când am făcut un schimb de impresii pe temă. „Vigilenții te acuză că ai fost neglijent, iar conspiraționiștii nu te cred că ai luat boala“, a glumit ea. Dar dincolo de glumă, viețile celor care se îmbolnăvesc sunt afectate. Iar relațiile lor sociale sunt avariate destul de serios. Iar în rarele cazuri în care nu-i acuză nimeni, se încarcă singuri cu vinovăție, mai ales dacă, fără voie, și-au pus în pericol prieteni, rude și cunoscuți mai vulnerabili în fața virusului. Am descifrat mecanismele pironirii la „stâlpul infamiei“ cu psihologul Gáspár György:

De ce este considerat rușinos să te îmbolnăvești de COVID? 

Rușinea este o emoție complicată care ascunde în umbra ei teama de respingere, de judecată și de abandon. Subiectul COVID-19 este tare controversat, iar majoritatea oamenilor, fiind extrem de încărcați emoțional, nu-și mai folosesc partea rațională a creierului pentru a se orienta și a comunica cu cei din jur într-o manieră civilizată sau demnă de respect. Când stresul crește, iar anxietatea devine copleșitoare și noi nu dispunem de suficiente abilități de autoreglare emoțională, mecanismele biologice de genul luptă-fugă-îngheț preiau controlul asupra acțiunilor noastre. 

În prezent, suntem ultra vigilenți cu privire la acest coronavirus, mai ales că se știu relativ puține informații despre el și nimic nu este cert; prin urmare, atitudinea noastră este definită fie de retragere (fugă), fie de violență verbală sau fizică (luptă). Din acest punct de vedere, omenirea nu a evoluat atât de mult pe cât am vrea noi să credem. La bază, suntem tot niște animale sociale care, în situații de pericol, ar face orice pentru propria supraviețuire. Nu intenționez să jignesc omenirea, în cele din urmă, biologia este biologie, dar sunt foarte puțini aceia care în momentele grele, așa cum este această pandemie, își păstrează demnitatea umană. Pentru asta e nevoie de o bună autocunoaștere, de multă autodisciplină și de o stare de prezență conștientă.

℗PUBLICITATE


De ce îi acuzăm așa de tare pe cei care se îmbolnăvesc, uneori în ciuda faptului că respectă toate măsurile?

Chiar dacă vrem să credem despre noi că, înainte de orice, suntem ființe raționale, realitatea științifică ne arată că omul întâi simte și apoi gândește. Iar când emoțiile pun stăpânire asupra noastră și dacă nu știm cum să le gestionăm, vorbește gura fără noi, criticăm în stânga și-n dreapta și uităm că realitatea este mai complexă decât îngustimea minții noastre. Omul, în situații de teamă intensă și anxietate, devine critic, disprețuitor, caută vinovați sau refuză comunicarea. Nu ne vine natural să fim empatici față de cei aflați în suferință pentru că nu am fost crescuți în spiritul compasiunii; majoritatea am fost certați, blamați sau agresați atunci când am dat, în copilărie, de necaz; prin urmare, asta facem și noi la vârsta adultă. Ne credem mai deștepți și mai șmecheri, permițându-ne să judecăm și acuzăm. Iar toate acestea sunt comportamente pe care adesea nu le gândim, ci doar ne lăsăm mânați de ceea de simțim sau de impulsurile care ne curentează corpul.

Odată ce s-au vindecat, de ce îi tratăm tot ca pe „ciumați“ pe cei care au avut COVID și nu vrem să intrăm în contact cu ei?

Odată ce ai acuzat și criticat pe cineva, în mintea ta l-ai transformat într-un adversar sau inamic. Iar românul are mândrie și orgoliu, rar își asumă greșeala și mai rar își exprimă scuzele. După ce i-am făcut cu ou și cu oțet pe cei care s-au îmbolnăvit, rămânem congruenți în purtare și după ce aceștia s-au recuperat. A intra în contact cu ei ar presupune să ne asumăm exagerarea, să ne cuprindă puțin vinovăția și să recunoaștem că nu am dat dovadă de prea multă omenie sau eleganță relațională. Ne place să facem asta? Nu! Preferăm să murim cu dreptatea noastră inițială, decât să ne flexibilizăm și să ne asumăm imperfecțiunea specific umană. 

Cum ți se pare că a evoluat reacția noastră față de cei bolnavi de la începutul pandemiei și până acum? Și de ce s-a schimbat ea?

La început, acuzațiile erau mai puține deoarece cazurile confirmate pozitiv erau mai puține. Acum, de la un moment la altul, percepem cum se apropie COVID-19 de „ai noștri“ și pericolul ne ascute frica, furia și anxietatea. Iar, dintr-o carență majoră de inteligență relațională, luptăm unii cu alții, în loc să ne unim pentru a lupta împotriva virusului.

E drept și că virusul este invizibil, iar semenii noștri sunt vizibili; iar în astfel de situații este mai ușor să scoți armele psihologice împotriva celorlalți oameni, decât să-ți asumi că e nevoie de multă autodisciplină, de tolerarea unor emoții și de comportamente ghidate de valori. 

În situații de criză, psihologia ne recomandă să ne ghidăm după valorile noastre de viață. Dar apare marea întrebare – îi învață cineva pe români să-și descopere aceste valori? Nu, pentru că suntem ocupați să-i învățăm matematici avansate și să-i forțăm să învețe comentarii pe care să le recite pe nerăsuflate.Acum, mai mult ca oricând, se vede deficitul de autocunoaștere, carența de inteligență emoțională și slaba educație relațională, dar facem ceva în acest sens? Din păcate, nu! Continuăm cu îndârjire să facem școala online (în același stil arhaic ca în trecut), bârfim mai mult ca oricând, credem în teoriile conspiraționiste și așteptăm să ne salveze țările civilizate! Poate a venit momentul să ne asumăm trecutul, să ne acceptăm prezentul și să trăim în așa fel încât generațiile viitoare să fie mândre de ceea ce am făcut.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută