Atunci când ne confruntăm cu o problemă, unii dintre noi alegem să ne îndreptăm pașii și gândurile către divinitate. Acționăm în acest mod, întrucât credința are un rol bine definit atunci când traversăm perioade de criză, iar dacă am sta să ne întrebăm ce simțim, mai exact, atunci când ne întoarcem la sacralitate, cu siguranță pacea ar fi unul dintre răspunsuri. Pacea este un subiect personal, adesea, considerat tabu, însă care își lasă amprenta destul de pregnant în viețile noastre. Cu toate acestea, evităm să discutăm public despre orientările religioase, despre credințele, obiceiurile sau ritualurile pe care le avem, din rușinea sau teama de a nu fi stigmatizați.
Pe de altă parte, religia și credința sunt catalogate, de către cercetători și clinicieni, pe baza studiilor și analizelor realizate în ultimele decenii, drept o modalitate importantă prin care putem face față stresului și traumei.
Prof. Dr. Kenneth Pargament (Bowling Green State University) care cercetează rolul religiei în viețile oamenilor încă din anii ’80, conchide că „religia a fost privită, în mare măsură, ca un răspuns imatur la vremurile dificile“. Cercetarea sa a îmbrăcat atât forme pozitive, cât și negative privind modul în care oamenii experimentează și își exprimă convingerile sacre, asupra sănătății și traiului lor.
Efectele pozitive și mai puțin pozitive ale credinței
Potrivit psihologiei științifice, următoarele experiențe psihologie sunt posibile atunci când învățăm să integrăm credința și spiritualitatea în viața noastră de zi cu zi.
Evenimentele reale pot fi recadrate în mintea noastră prin lentila speranței – Recadrarea sau mai simplu spus reinterpretarea unor experiențe cu ajutorul unei viziuni mai ample și globale, ne poate ajuta să facem față mai bine situațiilor dificile de viață și să credem că există un „sens pozitiv“ în orice provocare.
Sentimentul reconectării – Credința are puterea de a ne face să apreciem altfel legăturile cu cei din jur. Are capacitatea de a unifica, de a-i face pe oameni mai puternici, prin intermediul rugăciunii, prin meditație, prin întâlnirile periodice la lăcașurile de cult, ori prin ascultarea muzicii religioase.
Ne conectăm prin ritualuri – De altfel, în cele mai importante momente ale vieții (botez, nuntă, înmormântare), biserica ne este un „partener“ de nădejde, fiindu-ne alături atât la bine, cât și la greu. Un alt aspect important îl reprezintă și faptul că singurătatea este antonimă credinței; de altfel, cei ce cultivă conexiuni prin ritualuri ajung să-și reconfigureze relația cu singurătatea. Alinarea solitudinii face ca anumite probleme emoționale să ajungă să fie subclasate, lucru asemănător terapiei psihologice (taina spovedaniei fiind sinonimă terapiei psihologice).
Întrevedem viitorul printr-un obiectiv de nădejde – Atunci când lucrurile nu sunt tocmai roz în cotidian, căutăm, cu tot dinadinsul, să ne agățăm de o speranță. Tragediile, dramele prin care trecem au puterea de a ne metamorfoza din oameni fragili în oameni puternici, dar, merită înțeles foarte bine că tot acest proces nu este unul lipsit de urme emoționale (ale căror dâre pot avea valabilitate nelimitată). Și este normal să fie așa, de vreme ce fiecare experiență negativă ne întărește, ne arată o altă fațetă a personalității noastre, ne face să ne cunoaștem mai bine. Credința, prin puterea ei intrinsecă ne poate permite să vedem lucrurile outside the box, căutând să găsească mereu partea plină a paharului, drept o oportunitate de renaștere.
℗PUBLICITATE
Pe de altă parte, atunci când ne lovim de perioade greu de surmontat, ne îndreptăm spre divinitate cerând explicații, în diverse feluri.
Ne simțim pedepsiți sau purtăm ranchiună unei ființe superioare – În clipa în care ne aflăm în fața unui diagnostic rezervat, sau când pierdem pe cineva drag, ori când lucrurile nu merg deloc în sensul în care ne dorim, simțim furie, abandon și începem să pierdem din încrederea pe care o aveam până în acel moment, judecând că suntem pedepsiți de forța divină, într-un fel sau altul. Negarea (care este firească, atunci când trauma și tragedia apar), face ca situația în sine să nu fie una clară pentru noi, și, din acest motiv, ne încărcăm cu toate frustrările și neputințele, căutând un vinovat. Neavând un „autor“ clar în minte, ne îndreptăm atenția către sacralitate și croim un scenariu valabil doar pentru noi. Deznădejdea este firească în astfel de momente (ajungând, cu timpul, să se transforme în acceptare făcând să înțelegem, după o vreme, mult mai clar situația pricinuită).
Lăsăm totul la „mâna Domnului“ – În momentul în care un anumit lucru ne iese bine, tendința umană este de a ne aloca succesul la nivel individual, iar atunci când ne lovim de un eșec, căutăm elemente externe pentru a justifica acea decepție. Raportate la forța divină, lucrurile stau într-un fel asemănător. Mai exact, unele persoane transferă responsabilitatea individuală la nivel divin, apreciind drept firesc ca ei să fie protejați aprioric, fără a mai fi nevoie de intervenția umană. Este confortabil, uneori, să ne punem speranțele într-o forță superioară, dar nu este suficient să lăsăm ca lucrurile să treacă de la sine, într-o atare situație, crezând că dacă avem credință, automat, vom fi recompensați. Așteptările nerealiste create ajung, în scurt timp decepții, și la rândul lor, duc, automat la pierderea încrederii în divinitate.
Luptăm cu propriile valori morale – Valorile morale pot fi antagonice comportamentului pe care îl avem, în mod uzual. Și totuși, în viață ne sunt alocate diverse roluri pe care suntem nevoiți să le jucăm, fie că vrem sau nu. Un exemplu elocvent și actual este tocmai rolul pe care medicii îl au în aceasta perioadă nefastă a pandemiei, în care sunt puși să aleagă felul în care vor aloca resursele limitate de susținere a vieții. Cu siguranță este un moment greu, întrucât rolul divin este unul extrem de complicat, în care, nu ne dorim să fim.
Și totuși, ce putem face în situația de față, când realitatea este destul de nesigură, când restricțiile devin din ce în ce mai anevoioase?
Să investim emoțional în relațiile pe care le avem, să nutrim intens la întreținerea lor, cu grijă și compasiune (chiar dacă în marea lor majoritate ajungem să ne întâlnim, mai degrabă, online decât în realitate). Traversăm o situație fără precedent și este necesar să înțelegem că rolul credinței este unul unificator dar, în egală măsură, este necesar să facem apel la conștientizare, responsabilitate și solidaritate.
Să nu uităm să fim mai buni unii cu ceilalți, iubirea fiind, în definitiv, esența credinței.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
