Pe vremea când fosta mea colegă, Iuliana Alexa, îl avea invitat pe Dragoș Cîrneci la interviuri, într-un studio-acvariu de la Ringier, trăgeam cu urechea la discuțiile lor, în timp ce se editau materialele video. Nu cred că auzise prea multă lume atunci de neuroștiință, dar mi se părea fascinant ce aflam din conversațiile lor. „Efectul Cîrneci“ s-a păstrat și după 15 ani. Când am transcris video-ul interviului nostru, m-a amuzat să văd de câte ori în conversație am rămas cu gura căscată, la propriu.
Pentru că luna asta l-am avut invitat la #InterviurileSimonei pe Dragoș Cîrneci, doctor în psihologie, specialist în neuroștiințe, autor al primei cărți românești despre neuroștiințe și al altor volume-reper în domeniu și omul care-ți poate explica de ce creierul nostru nu este „fericit“ iarna, de ce copiii celor care au trecut prin adversități sunt predispuși la acumularea de kilograme în plus sau ce tehnici de învățare funcționează cu adevărat.
Creierul nostru are rolul să ne protejeze, oferindu-ne predicții despre lumea din jur – simplist vorbind. Cum poate să facă el treabă bună, în condițiile în care lumea asta își face update-uri într-un ritm mult mai rapid decât cel pentru care a fost el proiectat?
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Avem un creier care beneficiază de sute de milioane de ani de evoluție. El și-a dat seama că nu poate face față reacționând. Dacă doar stă și așteaptă să vadă ce se întâmplă sau să audă ce se întâmplă, de multe ori poate fi prea târziu, mai ales că există un decalaj de când informația ajunge de la ochi la creier. Și, atunci, el trebuie, cumva, să acopere acest decalaj anticipând, în mare parte, ce este mai probabil să vadă, să audă sau să simtă, în general, față de mediul din jur. Vă poate spune același lucru și cel care face sport. Un tenismen este antrenat să anticipeze unde va da adversarul mingea, nu să aștepte să lovească să vadă unde merge mingea. Dacă face așa, sunt șanse mici să mai prindă mingea. La fel se întâmplă și în alte sporturi. În general, se știe că noi suntem mai buni dacă reușim să învățăm să anticipăm și să răspundem comportamental la anticipare, nu la ce este efectiv fizic în fața noastră. Dacă doar răspundem după ce s-a întâmplat, este, de foarte multe ori, prea târziu.
Și noianul acesta de informații din jurul nostru ne ajută mai mult să anticipăm sau bulversează creierul, împiedicându-l să facă predicțiile corecte?
Depinde. Pentru că noianul din jurul nostru nu este uniform. Sunt bucăți care sunt mai bine „mapate“, cartografiate, mai ușor să fie anticipate și care sunt și mai stabile în jurul nostru. Acelea, cumva, ne dau un oarecare echilibru. În principiu, la adulți nu este ca la copii. La copii, poate că totul este imprevizibil și de aceea răspund mai greu și obosesc mai repede. Dar, cu vârsta, noi suntem din ce în ce mai buni să cartografiem lumea din jur.
În trecut, stresul noutății era mult mai puțin prezent, omul se năștea și murea cam în același sat și se învârtea în jurul satului sau în cel mult alte două sate din jur – acolo se însura, acolo făcea copii, acolo murea. Și nici condițiile meteo nu erau ca acum. Acum este atât de inconstantă partea de mediu din jur, încât este mai greu să-i facem față. În plus, mulți ne-am mutat, nu ne mai desfășurăm viața unde ne-am născut sau unde am copilărit. Ne mutăm chiar dintr-o țară în alta, ne schimbăm joburile, oamenii din jurul nostru. Nu ne mai putem compara, în felul în care ne raportăm la mediu, cu părinții sau cu bunicii noștri. Pentru noi, doza asta de imprevizibil, de noutate, de nefamiliar este mult mai puternică. Cum reușește creierul să facă asta? De cele mai multe ori, cu „scurtături“. Adică anumite mecanisme care, în principiu, sunt acolo ca să fim performanți și cumva au suferit niște retușuri comparativ cu animalele.
Creierului nostru îi place rutina, tocmai pentru că poate să facă predicții mai ușor.
E dependent de rutină și încearcă să transforme orice lucru nou pe care trebuie să-l învețe cât mai repede în rutină, odată ce l-a învățat.
Pe de altă parte, mai ales de la o vârstă încolo, când începe procesul degenerativ, înțeleg că este bine pentru el să-l scoatem din rutină (să vedem alți oameni, să mergem în alte țări, să facem alte lucruri), ca să-l ținem antrenat?
Este recomandat, mai ales dacă nu trăim într-un cătun. Dacă am trăi într-un cătun cu minimă schimbare, n-am avea nevoie de asta, ne-am descurca cu ce poate creierul la vârsta respectivă. Dacă suntem în permanență bombardați cu informații noi, ca să facem față, avem nevoie de un nivel de informare foarte ridicat, care să ne ajute să facem o predicție, să putem înțelege, să putem cartografia mai ușor schimbările din jurul nostru. Pentru că noi le înțelegem dacă seamănă cu ceva ce s-a mai întâmplat. Practic, este un trio de operații în capul nostru care ne adaptează: trebuie să cartografiem lucrurile din jur, ca să ni le explicăm. Ai nevoie de explicație ca să poți, în viitor, să prezici cu succes. Și nu-i suficient doar să prezici. Pentru că trebuie să te adaptezi prin comportament la lumea din jur, ai nevoie să faci un control al mediului în care folosești atât explicația, cât și predicțiile. Și vezi: îți iese acțiunea conform cu predicția și conform cu explicația? Dacă îți iese, automat ai cele trei: explicație, predicție, control.
Dacă astea îți merg bine, n-ai nevoie de psiholog sau de psihiatru. Dar, de cele mai multe ori, nu merg bine. Eu am mai spus asta: un creier performant nu este creierul care este foarte bun la a face matematică. Un creier performant este creierul care, expus fiind la o mare criză sau la o mare eroare în predicție – mai tehnic vorbind, reacționează mai puțin violent și își revine mai repede. Consumă mai puțin resurse ca să se adapteze la acea mare schimbare și o face în timp mai scurt. Aceștia sunt sănătoșii. Cei care răspund foarte puternic, cu un mare consum energetic și cărora le trebuie foarte mult timp să-și revină din ceea ce i-a dat peste cap, intră în domeniul patologiei. Toți avem parte de evenimente neplăcute în viață, dar unii se adaptează din mers și cu resurse mai puține, alții mai lent, cu resurse mai mari. În asta constă diferența între normal și anormal, între performant și neperformant.
De aceea, dacă vrei să angajezi un om care să facă față la stres, îl întrebi mai puțin ce a lucrat și cu cine a lucrat și încerci cumva să vezi cum răspunde la situații neprevăzute, grave: cât de mult se consumă, cum își îndeplinește atribuțiile, cum își face managementul timpului și în cât timp își revine.
Am dat de mai multe ori un exemplu: cum își selectau în Imperiul Habsburgic ofițerii. Îi puneau pe candidați să treacă pe un pod unde era o scândură slăbită. Când călcau pe ea, se rupea și ei cădeau câțiva metri în gol și erau prinși într-o plasă de pescari. Erau repede luați din plasa respectivă și li se lua pulsul. Dacă aveau pulsul mare, nu erau buni de ofițeri.
Cum ne influențează dezvoltarea tehnologică foarte rapidă maniera de a învăța? La un moment dat, se spunea că învățăm mai bine când scriem pe hârtie.
Da, când scriem pe hârtie sau când citim, dar cu fonturi mai dificile decât cele clasice, precum Times New Roman. Adică, cu cât efortul pe care îl faci la encodare este mai mare, cu atât ai șansa să rămână informația. Sunt tot felul de tehnici pe care noi le folosim și sunt greșite: faptul că repeți aceeași materie de 15 ori înainte de un examen nu este eficient. Trebuie să lași pauză și să intercalezi mai multe tipuri de tematici între ele. La fel, degeaba te apuci să subliniezi cu culori, pentru că nu te ajută. Sunt alte tipuri de tehnici pe care nu le folosim sau pe care nu le cunoaștem deloc și care s-au dovedit mai bune decât cele care se folosesc în mod uzual.
Sunt tehnici de învățare mai bune pentru acest moment? S-a schimbat creierul și s-a adaptat la tehnologie?
Învățarea depinde de ce știi deja! Cu cât tu ai un volum mai mare de informații și faci predicții pe baza a ceea ce cunoști despre o situație, un context, o problemă anume, cu atât crește și șansa de a lipi informația nouă de ceea ce există în tine. Cu cât ai un volum mai mic și mai spart, mai disipat, despre o situație anume, cu atât e mai mică șansa de a face predicții realiste și, deci, de a lipi informația nouă, care vine de afară.
Generația actuală are mai multe probleme: pe de-o parte, cultura generală este așa cum este, pe de altă parte, această capacitate de a-și menține ceea ce se cheamă popular atenție susținută este afectată de consumul digital, de către TikTok-uri, clipuri, jocuri care-ți învață creierul să-și mențină activată informația un număr foarte scurt de secunde: 9-10-12 secunde – ceea ce este total inutil!
Generația actuală de tineri are cel mai scurt attention span de când se măsoară acest lucru!
Creierul nu este o cameră de luat vederi. Realitatea noastră este o mediere între predicțiile creierului și ce se întâmplă real – spuneați într-un interviu. Practic, fiecare are bula lui de realitate?
Absolut! Ceea ce numim noi percepție vizuală nu este o facultate specifică a creierului, cu sediul într-un centru anume – lobul occipital, cum am învățat la școală timp de zeci de ani. Nici vorbă! Tot ce face creierul intră în domeniul de decizie. Creierul decide în fiecare secundă cam ce este în jurul lui, comparând predicțiile lui (imaginea pe care o are cartografiată deja) cu ce vine din afară. Și este interesant că, dacă urmărești activitatea neuronală, sunt mai multe proiecții care vin dinăuntru spre afară decât invers. Ce generează zonele „mai deștepte“ din cap privind ce e lumea din jurul nostru e preponderent în creier ca arhitectură neuronală comparativ cu ce vine de afară prin senzorial. Trebuie să fie foarte mare diferența între ceea ce vine din afară și ce e înăuntru ca să și vedem!
Creierii noștri funcționează diferit în funcție de localizarea geografică: la munte, la mare?
Sunt studii care arată că nivelul de fericire este mai mare dacă ești la nivelul mării decât în vârful muntelui și că, în general, îmbătrânește mai repede un creier care trăiește la nivelul muntelui. Sunt studii corelaționale, dar ar fi, poate, și niște speculații privind explicațiile. Există un optim de temperatură (22 de grade Celsius), iar când trăiești la munte rareori ajungi la acest nivel. E important și să nu existe diferențe mari între vară și iarnă sau între zi și noapte: termoreglarea îți consumă foarte multă energie. Există și diferențe legate de gravitație, care e maximă la nivelul mării și minimă în vârful muntelui. Or lipsa gravitației se știe că afectează ADN-ul. Celor care trăiesc în spațiu mai mult timp le sunt afectate nu doar greutatea și oasele, ci și hipocampul.
Se vorbește mult despre axa intestin-creier și despre faptul că microbiota ne influențează inclusiv starea de sănătate psihică.
Și dezvoltarea creierului, nu doar starea psihică! Scorurile de dezvoltare a creierului măsurate pe Scala Bayley (care se aplică la copii să se vadă dacă au o dezvoltare motorie și senzorială corespunzătoare în primii ani de viață) corelează cu flora microbiană pe care o ai la momentul respectiv. Dezvoltarea cognitivă, nivelul de inteligență corelează cu microbiota. Bacteriile din intestin contribuie și la imunitate, și la digestie, dar și la cum răspundem la stres. Anxietatea, stresul și diverse componente care țin de mișcare din creier sunt influențate de către aceste bacterii din intestin, ele controlând, de exemplu, inhibiția corticală. Acidul gamma-aminobutiric (GABA), principalul inhibitor din creier, este controlat de către bacteriile din intestin. Și nu doar din intestine. Noi, în general, avem în noi și pe noi cam de cinci ori mai multe celule străine decât ale noastre și fără unele dintre ele nu putem trăi. Noi nu suntem cei din buletin: Popescu Vasile. Pe lângă Popescu Vasile, suntem un fel de autobuz pentru o groază de alte lucruri.
Știm că există această legătură între intestin și creier, știm că alimentele pro-inflamatorii (cum este zahărul) nu ne fac bine, dar știm cum se transmite informația între intestin și creier, pe ce „autostradă“?
Sunt mai multe „autostrăzi“ care leagă corpul de creier. Principala este un nerv: nervul vag (perechea zece de nervi cranieni), care ține de interocepție și transmite informația către creier. Dar nu este singurul, sunt mai multe căi care transmit informația. De exemplu, limfocitele T din sistemul imunitar. Ele nu au doar rolul de a ne apăra de Covid sau de alți microbi, ci circulă prin toate organele, inclusiv intestin, și de acolo preiau informații care ajung la creier. Sunt, practic, santinele care monitorizează organismul și văd nivelul de homeostazie din fiecare organ și-l transmit către creier. Iar creierul tot timpul cartografiază starea organismului (o face automat) și, de altminteri, el este principalul antiinflamator. Un rol fundamental al creierului uman este să reducă inflamația. Și, în mod normal, o face automat. Când nu mai poate să o facă, înseamnă că este o problemă. În timpul pandemiei, erau mai multe studii care arătau că, dacă ai o boală psihiatrică, ai riscuri mai mari să mori de COVID. Un creier dezadaptat are și o problemă în celelalte funcții, adică în reglarea inflamației din corp. Rețelele din capul nostru nu sunt acolo doar ca să facă matematică, să ne ajute să fim atenți și să luăm decizii. Ele sunt acolo, în primul rând, pentru a controla corpul.
Ce v-a surprins cel mai mult din ce s-a descoperit recent și care a contrazis ce se știa până acum despre creier?
Multe. Lucrurile care țin de modul în care creierul este în contact cu corpul. Că aceste mari rețele din creier, despre care noi știam că se ocupă de funcții cognitive superioare ‒ inteligență, personalitate (care nu există, sunt niște concepte culturale), sunt acolo, de fapt, pentru a regla corpul și pentru a-i folosi resursele spre a ne adapta pe noi în mediu. Pentru că, fără tensiune musculară, fără energie, fără imunitate, fără bătăile inimii și așa mai departe, noi nu putem să navigăm în mediul din jur. Dar, pentru a face asta, creierul trebuie să știe starea tuturor, să compare ce estimează că urmează cu necesarul de energie consumat în situații similare din trecut. Nu există decizie fără acest calcul foarte complex, pe care-l face creierul privind resursele corpului.
Ce rol au emoțiile? Emoțiile le simțim în corp?
℗PUBLICITATE
Emoțiile sunt o construcție, nu sunt niște automatisme. Nu avem un centru al emoției în creier, nu există rețele ale emoției în creier, ele apar în tot creierul și, în special, în neocortex. În toate marile rețele ale creierului apar peste tot emoții. Ele sunt construite de creier având ca prim pas ceea ce se cheamă afect, care are câteva caracteristici – valență (cât de plăcut sau neplăcut este ceea ce se întâmplă) și intensitate (cât de prioritar, cât de urgent este?). Acestea vin din corp. Creierul întreabă corpul și, prin interocepție, prin nervul vag, îi vin aceste semnale. Acest gen de situație, conform cu trecutul, ce a însemnat pentru mine (de bine sau de rău)? Și apoi, pe baza acestui afect general, construiește o imagine în care-ți apar experiențe trecute, acțiunile, eticheta verbală, diverse elemente culturale (și care țin de parenting, de cum am fost crescuți) și toate acestea construiesc emoții.
Dacă v-ar întreba un copil de cinci ani „Ce este creierul?“, ce i-ați răspunde?
E o mașinărie care se adaptează la realitate. Și pe fiecare în felul lui. Nici nu este făcută ca pe toți să-i adapteze în același mod. Din genetică știm că, de fapt, rolul evoluției nu este de a duce la progres, ci de a crea diversitate somatică. De aceea, inclusiv doi gemeni care împart aceeași placentă nu sunt identici.
Pentru că Naturii nu-i place să-și asume riscuri.
Da, exact! Nu trebuie să scoată exemplare identice, e chiar riscant, pentru că dacă ceva le afectează, dispare toată specia respectivă. Ideea este, chiar în cazul aceleiași specii, să fie cât mai multe tipuri de variație: unii să meargă mai departe. Practic, noi suntem un laborator ambulant de experimente genetice – toate speciile! Și de aceea nu putem vedea toți același lucru și nu putem răspunde la fel, pentru că nu suntem construiți așa. Suntem din construcție diverși – acesta poate fi un avantaj! Or noi răspundem la asta prin agresivitate, prin izolare, pentru că suntem niște maimuțe. Cam 95% din comportamentul social uman este similar cu al maimuțelor.
Cum ar trebui să ne raportăm – știind ce știm acum despre creier – la inteligență?
Inteligența, personalitatea sunt la fel de inexistente în creier ca restul facultăților mintale, gen atenție, memorie, motivație și așa mai departe.
Ce putem considera ca fiind inteligență?
O adaptare rapidă la un mediu nefamiliar. Nu există o inteligență „generală“.
Ce măsoară testele IQ?
Nu este clar – sună foarte prost, dar nu este clar deloc! Faptul că noi am avea o inteligență generală, care ne ajută la toate problemele din jur, este un mit cultivat de piața aceasta imensă de teste, care este o sursă mare de câștig. Testele măsoară anumite aspecte, dar nu poți face un profil al omului bazându-te doar pe teste de inteligență – e chiar riscant de-a dreptul. Față de școală sunt mai aproape ca predicție, pentru că sunt dezvoltate pe model școlar. Și, de altfel, primele teste au apărut ca predictor al succesului școlar în clasele mici, pentru ca cei care nu fac față să nu fie băgați în școala normală, ci într-una specială.
Apropo de faptul că creierul nostru creează realitatea…
E foarte corect spus. Și asta este o mare schimbare de paradigmă. Toată știința, zeci de ani, a crezut că creierul este construit ca să răspundă la lumea din jur. Nu, e greșit: creierul construiește lumea din jur! Noi nu știm cum e lumea din jur, știm doar construcția pe care fiecare creier o construiește privind lumea din jur.
…Se verifică atunci ipoteza aceea care spune că ce îți imaginezi tu se transformă în realitate?
Ce fain ar fi! Acestea sunt niște discursuri motivaționale: oamenii aceștia trebuie să aibă și ei o pâine.
Cum o să conviețuim noi cu inteligența artificială?
Deja, de ani buni, coabităm cu inteligența artificială. Problema este că e o sursă mare de manipulare, de fake, nu mai știm care e știrea adevărată, plus că anumite joburi vor dispărea. Oamenii aceia ce vor face?!
Ce avantaje vom mai avea noi în fața mașinilor, cu care nu putem să concurăm la nivel de capacitate de procesare a informației?
Deocamdată, acestea nu sunt foarte bune pe lucrurile care țin de imaginație, de a crea ceva complet diferit, pentru că ele doar integrează informații existente și sunt bune pe rutine, pe algoritmi. Acesta este singurul avantaj pe care-l avem încă față de AI. Eu le spun studenților mei să nu folosească ChatGPT când fac referate sau își fac lucrarea de licență, pentru că, la ora actuală, aceste modele de AI nu știu să facă diferența între lucruri adevărate și false. Ele doar agață texte care, din punct de vedere al algoritmului, se potrivesc pe subiectul respectiv, dar verificarea sursei, a acurateței sursei nu o fac încă.
Yuval Noah Harari povestea într-o emisiune că ChatGPT, versiunea 4, când a fost pus să rezolve un cod captcha nu a reușit să o facă, dar a apelat la un site condus de oameni, rugându-i să-l ajute să rezolve codul. Când interlocutorul uman a întrebat „Ești robot?“, ar fi răspuns: „Nu, dar am o problemă de vedere și nu pot rezolva singur acest cod“. Harari povestea acest lucru ca un avertisment că deja mașinile iau decizii singure și ne pot minți.
Partea cu mințitul nu știu dacă chiar se întâmplă, pentru că ține de câteva lucruri specifice animalelor și oamenilor. De frică, de exemplu (și nu cred că unui AI îi este frică, pentru că nu are corp) și de ceea ce se cheamă theory of mind, adică capacitatea de a ghici ce e în mintea altcuiva, ce gânduri are, ce stări are o persoană, care pot fi diferite de ale tale. Este ceva care se dezvoltă începând de pe la trei ani (și care la persoanele cu autism nu există, de exemplu). Mințitul e legat de asta. Copiii care mint mai „stufos“ sunt cei care vor avea o dezvoltare mai bună a ceea ce se cheamă social skills, îi pot manipula pe ceilalți în funcție de așteptările pe care aceștia le au de la ei. Mințitul nu este de blamat la copii, este un indicator al dezvoltării acelor părți cognitive care țin de theory of mind – a te pune în mintea altcuiva și a manipula alte persoane. Dar nu cred că deocamdată AI-ul are așa ceva…
Privind din perspectiva neuroștiinței, cum ar trebui să-și crească un părinte al acestor vremuri copilul, astfel încât el să fie pregătit pentru ce se întâmplă, dar să profite și de experiența și de lucrurile bune din generațiile trecute?
Eu mereu am fost întrebat asta pe la training-uri și cursuri și le-am dat un răspuns care i-a bulversat.
Să le facă viața mai grea?
Exact! Pentru că, dacă ești adult și știi lumea în care trăiești și ai obligația să-i pregătești pe copii pentru lumea despre care știi că este așa cum este, asta trebuie să-i înveți: că pentru orice își propun să facă, va trebui să tragă foarte mult de ei, că nu musai vor obține toate lucrurile, chiar dacă trag foarte mult de ei, că nu cad cadouri din copaci, cea mai mare din parte din viață este o sumă de frustrări…
Să le antrenăm toleranța la frustrare, să nu se mai aștepte să aibă răsplata imediată și dopamina instantaneu. Acesta este un motiv pentru care a crescut atât de mult incidența depresiei: faptul că avem răsplata imediată de pe rețelele de socializare și nu ne mai mulțumesc lucrurile din viața reală?
E adevărat: faptul că ei trăiesc într-un mediu în care totul este la un click distanță nu le face bine. Tehnologia a favorizat lucrul acesta, dar duce la formarea unor creiere, a unor generații întregi de creiere incapabile să facă această tehnologie. Pentru că nu poți să faci cercetare, dezvoltare în mai puțin de zece secunde! Vei fi un consumator, dar nu mai poți să creezi nimic. Va face, eventual, AI-ul aceste noi tehnologii, oamenii nu vor mai putea face asta.
Și ei se vor conduce singuri, iar noi o să le pictăm tablouri. Ceva încurajator pentru lume?
Cred că singurul lucru ar fi că noi încă avem curentul!
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
