Oamenii se împart, în vremurile noastre, în două categorii: cei ce respectă, cu sfințenie măsurile impuse și recomandate de către medici și autorități, și cei ce refuză cu vehemență să o facă, justificând că virusul nu ar exista.
Îi recunoaștem rapid, după felul în care se poartă, reacționează, se comportă, chiar și în cele mai comune locuri precum la piață sau în supermarket.
Așadar, dacă pe lângă noi am identificat persoane care fac pași în spate atunci când un seamăn strănută ori tușește, ori care trec cu viteză, pe lângă cineva fără mască, psihologii evoluționiști numesc acest gen de comportament drept „sistem imunitar comportamental“. Acesta este, de fapt, obiectivul sistemului nostru nervos, și anume, evitarea efectelor secundare potențiale ale răspunsului imunologic fiziologic (ex. febră, oboseală), precum și toate riscurile pentru sănătate ce ar putea fi contactate de un parazit.
În acest sens, dr. Psih. Nate Pipitone (Universitatea Florida Gulf Coast) subliniază că sistemul imunitar comportamental ar fi o suită de reacții automate instinctive, sau, mergând mai în amănunt, o extensie a sistemului nervos autonom.
Însă, chiar dacă sunt catalogate drept automatisme, dr. psih. Pipitone precizează că astfel de comportamente ne vor fi specifice nu numai acestor vremuri pe care le traversăm, ci și mult după ce pandemia va fi istorie.
De altfel, aceste atribute sunt cunoscute de mai mult timp. Și anume, în 2011, psih. evoluționist Mark Shaller descria, într-un articol din Scientific American sistemul imunitar comportamental drept modul în care creierul uman se implică în medicina profilactică.
O exemplificare, în acest sens, este tocmai experiența dezgustului
Mai exact, cercetările arată că experimentăm un soi de „dezgust patogen“ față de diverse animale, insecte sau chiar de alți semeni pe care-i considerăm agenți infecțioși (cei care nu respectă normele apriorice de igienă, în special).
Pandemia prin care trecem ne-a ascuțit și mai mult acest tip de dezgust prin felul în care evităm ori ne îndepărtăm de cineva care ar putea să ne transmită virusul. Lucru firesc, de altfel, dată fiind situația și lupta pe care o dăm pentru supraviețuire.
Dr. Psih. Marianna Strongin (New York) susține, din experiența din cabinet, tot mai mulți dintre pacienții săi au avut momente în care și-au ținut respirația atunci când au trecut pe lângă alți oameni pe trotuar, sau care au dezvoltat suspiciuni față de activități cotidiene, banale, precum preluarea de comenzi (în ideea în care acest lucru ar presupune, automat, contactul cu alte persoane necunoscute, respectiv cu germenii acestora).
Și poate că nu ne-am fi imaginat, însă ceea ce face și mai interesant este tocmai faptul că cercetătorii au demonstrat faptul că pe lângă prevenirea contactului cu persoane infectate, astfel de comportamente au capacitatea intrinsecă de a motiva însuși răspunsul fiziologic imun. Mai exact, un studiu făcut în acest sens scoate în evidență că atunci când exprimăm dezgust (din cauza fricii de infectare), saliva are mai mulți markeri ai funcției imunitare. Sau, o altă cercetare a arătat că simpla privire către cineva care strănută, poate declanșa o activitate crescută a globulelor albe din sânge.
Cu siguranță, social devenim din ce în ce mai restrictivi, mai puțin toleranți și dacă, pe de-o parte, din punct de vedere medical, facem tot ce ne stă în putință pentru a evita o posibilă contaminare, emoțional nu ne ajutăm nicicum.
În cele ce urmează vom vorbi și despre reversul medaliei, mai exact, despre dezavantajele sistemului imunitar comportamental:
Fragilizarea relațiilor sociale
Mark Schaller este de părere că sistemul imunitar comportamental poate fragiliza relațiile sociale. Din teama de a nu fi contaminați, avem tendința de a evita să mai ieșim, adică, alegem să ne izolăm. Însă, această solitudine poate fi dusă la extreme (ajungând să o realizăm chiar pe o perioadă îndelungată, chiar și atunci când nu ar mai fi necesară distanțarea socială).
Suntem interconectați și proiectați genetic să trăim în comunitate, și, nicidecum singuratici. Din păcate, însă, odată ce perioada incertă se va prelungi, aceasta va avea repercusiuni și asupra psihicului nostru, și așa șubrezit în aceste ultime luni.
Limitarea cercului de prieteni și cunoștințe
Un alt dezavantaj ar fi faptul că riscăm să nu mai fim deschiși în a cunoaște oameni noi sau a interacționa cu persoane pe care nu le cunoaștem, lucru care poate duce, inevitabil, la stereotipuri culturale ori chiar la xenofobie. În acest caz, un studiu a subliniat faptul că persoanele mai susceptibile la infecție au dat dovadă de prejudecăți mult mai crescute, față de alți subiecți. Relațiile interumane sunt generatoare de bună dispoziție, apartenență, identitate și, în lipsa acestora, există posibilitatea de a nu ne mai găsi locul, de a avea o imagine distorsionată asupra situării noastre, din punct de vedere societal. Mai mult, vorbind din punct de vedere al compasiunii, este necesar să ne punem și în locul celor care trăiesc singuri și care au nevoie acută de prieteni, rude, dar și de posibilitatea de a cunoaște oameni noi.
Vigilența excesivă
Hipervigilența poate fi un atu, dar, în egală măsură poate fi și un inamic, atunci când devine perpetuă, chiar și după finalizarea pandemiei Covid-19.
Mark Shaller menționează în Scientific American o comparație între sistemul imunitar comportamental și o alarmă de fum, atunci când încercăm să detectăm persoane ce ne-ar putea infecta.
Dr. Psih. Nate Pipitone susține că această hipervigilență (pornind de la purtarea măștii, până la atingerea fizică a altei persoane) va avea un ecou ce se va întinde pe o perioadă nelimitată. Nevoia de supraviețuire este atât de pregnantă, încât avem tendința de a cântări de două ori decizia de a da mâna sau de a ne îmbrățișa cu un apropiat.
Cu siguranță, dacă această autoconservare exigentă duce la izolare și anxietate (chiar și atunci când pandemia își reduce din valențe), specialiștii ne îndeamnă să cerem ajutor. Cu cât o facem mai din timp, cu atât lucrurile pot fi îndreptate.
Sunt multe informații contradictorii cu care ne confruntăm zilnic, sunt multe emoții negative pe care le trăim, însă, în tot acest malaxor este necesar să căutăm un echilibru. Nu este nicio rușine dacă nu reușim să găsim o soluție de unii singuri și este perfect normal să discutăm cu un psiholog care prin empatie și compasiune ne poate ghida în tot acest carusel nesfârșit al trăirilor. Ceea ce merită interiorizat este că toți traversăm aceleași timpuri vitrege și, de asemenea, este perfect sănătos să ne verbalizăm temerile, incertitudinile, fără să ne fie frică că suntem arătați cu degetul ori excluși din acest motiv.
Viața are farmecul ei, și, prin responsabilitate și o doză firească de vigilență, merită trăită cu sens.