4 august 2008 este prima zi pe care am petrecut-o cu Ana acasă. O zi pe care o așteptasem atât de mult, pe care mi-o imaginasem ca pe o zi solară, scăldată în lumină (aici nu am prea greșit, erau 35 de grade afară). Dar care, atunci când a venit, m-a găsit teribil de nepregătită. Sosisem de la maternitate cu un munte de flori, cu un bebeluș care era mai mic decât îmi imaginasem și care dormea cuminte într-o „scoică“, și cu o sacoșă cu scutece de unică folosință, biberoane, o pompă de muls, niște absorbante și o foaie de externare pe care scria că Ana avea nici trei kilograme și că ar trebui să revenim peste o săptămână la consult.
Am pus coșul cu copilul în mijlocul livingului, simțind că-mi vor exploda sânii de la laptele care se adunase în ei și pe care draga de Ana nu părea să-l dorească. Și, odată cu ei, și capul, în care mi se roteau mii și mii de gânduri. Atunci, mi-a sunat telefonul: era o prietenă care dorea să știe cum sunt. N-a apucat decât să mă salute, pentru că am întrerupt-o plângând. De fapt, hohotind: „Nu mănâncă! Înțelegi?! Nu mănâncă! Nu stă la sân!“, îi tot repetam (prietena mea n-avea copii și, deci, nu mă putea ajuta decât cu vorbe bune). De fapt, aș fi vrut să-i spun: „Habar n-am ce să fac! În ce m-am băgat?! Ce fac acum?“.
Ianuarie 2023 ‒ au trecut aproape 15 ani de la acel moment. Dacă aș putea să mă întorc în acea zi de început de august, aș lua-o de mână pe Crina de atunci și i-aș spune să-și acorde un răgaz și să-și privească fetița cum doarme. Să închidă în inima ei momentul ăla magic, plin de lumină. Ana n-o să moară de foame (acum este fix cât mine de înaltă), va trece cu bine de colici, de nopțile cu febră, de durerea primilor dinți, de virozele de la grădiniță, de spaime de tot felul. I-aș spune să aibă grijă de fetița ei, dar, mai ales, să aibă grijă de sufletul și de relația lor! I-aș spune să nu dispere nici când fiica ei adolescentă îi va striga, pentru un capriciu oarecare: „Nu vrei să mă vezi fericită!“. Sau când îi va frânge inima cu un: „Nu m-ai dorit!“, venit tot din zbuciumul adolescenței. I-aș spune că relația dintre o mamă și fiica ei nu e deloc simplă sau ușoară. Este o împletire de perioade armonioase și zile pline de provocări, de înstrăinări și de regăsiri. Iar acest lucru nu exclude deloc existența unei iubiri infinite între ele!
O poveste despre validare și aprobare
Deși fiecare relație mamă-fiică este unică, provocările acestei relații gravitează adesea în jurul anumitor puncte comune, inerente tuturor relațiilor. Iar ceea ce este cu adevărat problematic este echilibrarea lor în timp, pentru că mama și fiica își scriu împreună istoria comună.
La origine, fiecare copil experimentează o stare de suferință, pentru că depinde total de mama sa: fără ea, nu există! Prezența mamei este ceea ce-și dorește cel mai mult. Așa că învaţă să plângă, să zâmbească. Orice, doar ca să fie permanent în atenția ei. Această căutare a iubirii mamei este fundamentul puterii materne asupra copiilor ei. Iar pentru o fată, această căutare – și această putere – capătă o dimensiune suplimentară. La fel ca și un băiat, o fată are nevoie de mama care hrănește și îngrijește, dar, în plus, are nevoie de ea și pentru a-și accesa viitorul de femeie. Așa că, atunci când o fetiță își întreabă mama cu ce să se îmbrace la petrecerea de la locul de joacă, nu înseamnă neapărat că ea nu știe ce să poarte, ci ar putea însemna, de fapt: „Cu ce rochiță ai vrea TU să mă îmbrac?“. Iar cu timpul, această întrebare se poate declina în atât de multe feluri: „Ce carieră să urmez?, Ce fel de partener ar fi cel mai potrivit pentru mine?“. Cu alte cuvinte, o fiică va căuta, indiferent de vârstă, aprobare și validare din partea mamei.
℗PUBLICITATE
Armonia poate însemna și un pic de… distanță
Pentru o mamă, această nevoie a fiicei poate fi extrem de seducătoare. Ce mamă nu se bucură de dragostea complice pe care fetița i-o poartă? Satisfăcându-i chiar și cea mai mică dintre dorințe, pentru că este, la rândul său, o fiică ce și-a dorit să fie iubită necondiționat de propria mamă? (Și nu și-ar dori ea, oare, să fie iubită așa, chiar și astăzi?) Găsind o asemenea dragoste în fetița ei, cum să nu fie acolo, trup și suflet?! Multe mame sunt atât de prinse în dinamica acestei relații, încât le vine foarte greu să facă un pas înapoi.
Și, totuși, acest pas este atât de necesar, deși există mame cărora le va fi greu să-și lase fiicele să se descurce singure. În astfel de situații, sunt puse la bătaie toate mijloacele (șantajul, inducerea sentimentului de vinovăție, invocarea singurătății sau a neputinței) pentru a-și ține fiicele lipite de ele, copii aflați veșnic într-o relație de dependență – cu care caută, paradoxal, să găsească o soluție pentru propria poziție eternă de fiice, care n-au putut să se despartă sănătos de mamele lor.
De aceea, dacă vrei să ai o relație bună cu fiica ta, este important să-ți analizezi mai întâi propria relație cu mama ta. Înainte de a te gândi ce strategii să pui în aplicare, pentru a-ți îmbunătăți relația cu fata ta, analizează modul în care tu și mama ta ați răspuns anumitor nevoi emoționale și care dintre ele au rămas nesatisfăcute. Cu alte cuvinte, pentru ca o fiică să fie autonomă și sănătoasă din punct de vedere emoțional, trebuie „tăiate“ două cordoane: unul, care leagă fiica de mama ei, și celălalt – care leagă nepoata de bunica ei, de care mama rămâne, la rândul ei, legată.
Apoi, analizează modul în care acest lucru îți afectează stilul de parenting, mai ales în momentele de nesiguranță și tensiune. Ce sentimente apar atunci când te simți respinsă și cum (re)acționezi? Ce simți atunci când chiar fiica ta este cea care te respinge? Cât de eficientă te simți ca mamă, când fiica ta nu face ceea ce ai sfătuit-o și cum reacționezi la asta? Aceste întrebări sunt instrumente utile atunci când te gândești la schimbările pe care trebuie să le faci, pentru a-ți îmbunătăți relația cu fata ta.
Nu cred în rețete care funcționează indiferent de context și persoane, nici în ghiduri succinte de tipul „7 sfaturi care te vor ajuta să-ți îmbunătățești relația cu fiica ta“. Dar, dacă ar fi să trec în revistă ce m-a ajutat pe mine să am o relație mai bună cu Ana, lista noastră ar arăta cam așa:
- Momentele în care ne-am distrat împreună: De multe ori, relațiile dintre mame și fiice sunt îngropate în sfaturi și critică și împovărate de grijile zilnice. Alăptatul, diversificarea, adaptarea la grădiniță sunt înlocuite apoi de teme, de pregătirea pentru liceu, Bacalaureat și facultate – prea multe borne care trebuie depășite (obligatoriu cu succes!) și care dau măsura reușitei în viață. Așa că ieșiți din casă și faceți împreună lucruri care vă plac amândurora! Sau, și mai bine, încearcă să faci ceva ce-i place doar fiicei tale, chiar dacă tu nu înțelegi neapărat de ce: amintește-ți că fiica ta este o persoană distinctă, cu propriile gusturi și opțiuni.
- Înțelegerea faptului că dragostea necondiționată nu înseamnă un stil de parenting total permisiv: Asta înseamnă că poți impune limite și reguli, fără să te simți „o mamă rea“, dar și fără să-ți faci fiica să simtă rușine sau să se simtă mai puțin iubită. Și nu uita: acțiunile tale trebuie să reflecte ceea ce comunici prin cuvinte!
- Blândețea față de mine însămi: Mi-a luat ceva timp să înțeleg că nu există „mame perfecte“ și nici „părinți perfecți“. Maternitatea este cel mai complex și solicitant rol din viața mea, unul pentru care nu cred că cineva este vreodată pe deplin pregătit. Așa că, atunci când mi se pare că dau de greu, mă întorc către acest citat, care este (probabil, deloc întâmplător) dintr-un roman de dragoste: „Nu era sigură că avea răbdarea necesară, generozitatea, cumpătarea de care era nevoie, simțul responsabilității de care era nevoie, nu, chiar nu era sigură că are toate acele virtuți pe care le pretindem de la mame. Făcea și ea ce putea – mai bine decât putea. Se descurca. Asta înseamnă să fii părinte: să te descurci. Era, deopotrivă, epuizant și sublim“. (Stăpânul și cuceritorul meu, Francois-Henri Deserable, editura Humanitas Fiction).
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
