„Cine e omul acesta?“ se întrebau prietenii uimiți. Soția lui nici nu-l mai recunoștea – nu era acesta bărbatul cu care se căsătorise ea. Acela avea un caracter puternic și-un stil de viață rațional. Un tip energic și sportiv, de altfel. O cucerise însă cu șarmul lui seducător. Mai mult decât atât, ea se simțise întotdeauna protejată. Odată, la un Revelion, chiar se bătuse cu un papițoi pe ringul de dans, ca un boxer, să-i apere ei onoarea. Dar nu se supărase nimeni în final, căci el făcuse totul repede uitat. Știa cum să-i amuze pe oameni – fie apropiați, fie necunoscuți. În plus, avea obiceiul să câștige bine (și socotea că banii lui sunt, toți, pentru familie). Până acum, se ocupase de toate formalitățile, și în locul ei. Era, cum s-ar spune, stâlpul casei. Iar ea fusese foarte mândră că era soția lui.
Și ce se alesese acum din toate astea?! Epava care dormea greu până când ajungea soarele în crucea amiezii, pe canapeaua murdară din sufragerie. De luni de zile, covorul era tot timpul presărat cu sticle goale – mereu altele. Nu se mai putea intra acolo, de mizerie și dezordine. Zăcea inutil și sleit de puteri și făcuse burdihan de la ciroză. Nu mai avea serviciu, de când cu căderea aceea nervoasă – asta-l scosese din funcțiune și-i distrusese reputația. Și nici nu-și mai căuta vreun job. La toate insistențele ei de a reveni la viața lor anterioară, el răspundea cu nepăsare, abia ridicând din umeri. Așa i se părea ei.
De fapt, el suferea într-ascuns, de-i venea s-o gâtuie – mai ales că ea arăta bine, sănătoasă și la fel de tânără ca la-nceput. Atât de oribilă i se părea lui viața, încât, odată, nu mai suportase s-o audă cum îl ceartă și-o pocnise peste gură, ca să i-o închidă pe veci. După care se abțiguise bine, ca să uite. Copiii se piteau de el, scoțând doar capetele de după ușă, dorind cu disperare să-l nimerească treaz, ca să mai vadă măcar o dată, în carne și oase, omul bun de altădată. Acum nu se mai amuza nimeni. Și nici el nu mai făcea glume. Dacă-l rugai să rezolve ceva, nu mai ținea minte nici d-aci și pân-la ușă. Ajunsese o cârpă, o otreapă, o zdreanță (ce curios, toate substantivele astea cu conotație peiorativă sunt la genul feminin!), de care cei din jur ar fi vrut acum să scape, fiindcă-i încurca pe toți. Unde dispăruse bărbatul inteligent și de nădejde de pe vremuri?
Păi… sucombase într-o noapte, subit și ireversibil, de prea multă uzură. Bine, semne dăduse câțiva ani, dar – așa cum se întâmplă în viață – el crezuse că rezistă, iar familia voise dinadins să-l creadă. Totuși, se sufocase treptat sub masca de bărbat puternic, bun la toate. Prea se străduise mult, până se consumase tot – fizic și psihic. Din cale-afară își forțase băierile inimii și să uitase pe sine, ca să-i facă fericiți pe ceilalți. Să se ridice la nivelul așteptărilor. Bun la suflet, dar se dovedise neînțelept. Fiindcă orice ingredient al vieții e medicament în doze mici și otravă în doze mari. Acum cedase din toate încheieturile și rămăsese o povară pe umerii familiei lui încă tinere și a părinților bătrâni. Așa fusese învățat de ei – să ducă greul fără să crâcnească.
Câți bărbați nu-și ratează viața, când ajung la vârsta a doua?! De ce se întâmplă asta? Pentru că se străduiesc din răsputeri să se conformeze integral imaginii „bărbatului de succes“, pe care ne-o vâră sub ochi societatea. (Conceptul acesta de „masculinitate“ a fost înveșmântat în diverse forme de-a lungul epocilor, însă tiparul primordial a rămas același mereu.) Ei, și dacă bărbatul real nu poate să fie veșnic „de succes“?! Dacă nu-i mai place rolul?! Dacă nu mai vrea să trăiască pentru alții?! Ce facem, îl ostracizăm? Nu e conform cu STAS-ul, deci îl dăm la rebuturi? Cui folosește, dacă-l legăm la stâlpul infamiei? Vom preveni căderea altora, în viitor?
Doamnelor și domnilor, e timpul să facem cunoștință cu Lewis Howes, aflat pentru prima dată în fața cititorilor români, prin intermediul cărții sale (încă mirosind a cerneală de tipar) – Măștile masculinității: Cum pot bărbații să‑și accepte vulnerabilitatea și, totuși, să clădească relații solide și să trăiască viața din plin.
Încă din introducere, autorul ne previne:
„Simplul obiectiv al cărții de față este acela de a vă arăta care sunt aceste măști, de ce se află ele acolo și cum să le dați jos. Nu vreau să vă schimb. Vreau să vă ajut să fiți cine sunteți deja, în realitate. În ceea ce privește cititoarele… aș vrea să conștientizați de ce bărbații poartă anumite măști, cum puteți comunica cu ei atunci când se ascund în spatele lor și cum îi puteți sprijini și inspira astfel încât să‑și scoată încet‑încet măștile.“
Iată, pe scurt, povestea generică a nefericitului naufragiat care a fost cândva un „om de succes“:
Încă de pe la 4-5 ani, fusese învățat că „băieții nu plâng“ niciodată, deci trebuie „să fie bărbat“. Acceptase, matur înainte de vreme, își înghițise lacrimile, își linsese rănile în singurătate, își asprise inima. Așa i se lipise pe față Masca Stoicului. Lewis Howes spune despre bărbații ajunși în floarea vârstei: „Problema este că a fi deschis spre comunicare e o atitudine care, în mod tradițional, a fost văzută ca fiind un semn de slăbiciune.“
Fiindcă era pirpiriu și mânca bătaie de la cei doi golani ai clasei, tatăl lui îl dusese la bazin. Nu-i plăcea în mod deosebit înotul, dar în câțiva ani ieșise din el o mândrețe de băiat. Unde mai pui că avea medalii cu echipa de natație. Despre Masca Atletului, Howes afirmă (ca unul care-a fost sportiv de performanță): „Înainte să‑ți dai seama, partenera încetează să se mai simtă în aceeași echipă cu tine și începe să te privească mai degrabă ca pe‑un adversar. Totul devine o competiție. Faceți amândoi cum vrei tu.“
℗PUBLICITATE
Niciun copil nu vrea să vadă cum râd de el tovarășii de joacă, fiindcă știe că altă dată nu-l vor mai primi în jocul lor. Deci, cu rare excepții, băiatul se îmbățoșează în fața celui care l-a ofensat și se convinge în sinea lui că are curaj cât toată Legiunea Străină la un loc. Așa apare tradiționala Mască a Agresivului. Iată ce ne dezvăluie Lewis Howes: „Se mai miră cineva că aceiași băieți devin ulterior bărbați care au probleme cu violența și mânia? Nu este acesta felul societății de a perpetua un climat în care agresiunea e cea mai acceptabilă ieșire emoțională pentru un bărbat?“
Aproape la aceeași vârstă, se conturează și Masca Bufonului. Uneori e o alternativă, pentru cei care nu reușesc să fie agresivi. Când îi distrezi pe cei puternici, ei nu se mai înfurie pe tine. Te acceptă printre acoliți. E masca cea mai înduioșătoare, fiindcă asemenea copii sunt actori desăvârșiți, deși extrem de vulnerabili. Howes explică: „Umorul nu numai că‑i ajută pe oameni să‑și înece amarul și anxietățile. Umorul poate fi și o cale de a‑i ține la distanță pe ceilalți.“
Și vine vremea ca tânărul adult să-și croiască Masca Seducătorului. După Howes, „ne închipuim că am învins, doar fiindcă am înscris încă o femeie în catastif. Nu e vorba despre intimitate; e pură aritmetică. Și apropo, nu e dezamăgitor numai pentru bărbați. Gândiți‑vă cum trebuie să fie pentru o femeie, să vadă că a fost considerată nimic mai mult decât o rigolă de pe marginea drumului, tocmai de bărbatul care, poate, o interesa cu adevărat.“
Deja viața îl duce, mai mult sau mai puțin legat la ochi, spre Masca Materialistului – de vreme ce societatea se închină și azi la vițelul de aur. Howes ne previne: „Nu putem cumpăra conectarea cu ceilalți. Iar «valoarea netă» nu va genera niciodată «valoare de sine», indiferent cât de apropiate lingvistic ni s‑ar părea cele două concepte.“
Banii sunt o formă de putere. Ca și sexul. Dar sunt și alte cauze care-ți pot imprima pe față Masca Invincibilului: „Credem că putem ține lumânarea aprinsă de la ambele capete, fiindcă… ei bine, nimic nu ne poate opri. Contează să‑ți amintești că ești muritor și că ai nevoie de somn, hrană sănătoasă, familie, prieteni și comunitate. “
Iar când ești puternic, lumea nu te mai contrazice. Ajungi să crezi că tu le știi pe toate. Despre Masca Atotcunoscătorului, Howes ne amintește: „Mulți bărbați au moștenit această mentalitate, că sunt în mod natural superiori; că suntem stăpânii lumii. E o prostie – și ne face să ne purtăm ca niște nemernici.“
Ultima e Masca Alfa. Se cheamă că te-ai căpătuit cu ea, atunci când îți închipui că ești lider, șeful clanului, miezul din gogoașă, bomboana de pe colivă și cireașa de pe tort. Howes afirmă: „Violența sau terorismul ori bătăile din cluburi sau abuzul, toate par să‑și aibă originea în această nevoie a cuiva de a‑și impune prezența sau dominația sau forța.“
Laolaltă, aceste nouă măști compun „bărbații de succes“ ai zilelor noastre. Adică o versiune modernă pentru Stâlpii societății – altfel de cum i-a demascat Ibsen la vremea lui, dar la fel de cutremurător pentru umanitatea din noi.
În esență, toate aceste lucruri pe care îi silim pe băieți să le asimileze nu sunt deloc rele. Nu-i rău să fii rezilient la durere. Nu-i rău sportul, ba dimpotrivă. Și e chiar un atu să ai umor. E folositor să știi cum se câștigă banii. Și e o plăcere să fii… seducător. Ca să nu mai spun cât e de important să nu fii un ignorant! Toxică e însă doza în care le administrăm pe toate simultan încă din vremea copilăriei – și intoleranța noastră (ca părinți și ca societate) față de momentele lor de slăbiciune, din prima zi de grădiniță și până ies la pensie. Dacă mai apucă.
Încă nu s-a publicat o carte despre „măștile feminității“. Dar ne putem vedea în ochii lor. Să începem să scoatem măștile cât mai e timp, astfel încât să ne bucurăm de o viață cât mai lungă și frumoasă împreună, în familie. Să nu le fie sticla goală, dosarele cu acte sau zăbrelele de la ferestre… ultima imagine de pe retină.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
