skip to Main Content

„Nu știu prea bine când și unde s‑a rupt legătura mea cu tatăl. Cea mai veche amintire e din ziua când au adus‑o pe Shadi acasă. El a luat‑o fericit în brațe. Îi străluceau ochii. Pe vremea aceea eram obișnuit să îi sar în întâmpinare ori de câte ori se întorcea acasă. Mă duceam la ușă și‑mi ridicam mâinile, ca să mă ia în brațe. Când eram la pieptul lui – locul cel mai înalt și mai frumos de unde se putea privi lumea – îmi spunea să îl sărut, iar eu îl ascultam cu bucurie. Pe atunci, tatăl încă spera că eu o să vorbesc și nu știa că sunt înapoiat. Dar în acea zi nu m‑a mai luat în brațe, oricât am ridicat mâinile și m‑am învârtit în jurul lui. Nici măcar nu m‑a văzut. Doar m‑a dat la o parte, iar eu am rămas deznădăjduit lângă el (…) Cu cât întârziam eu să vorbesc, tatăl se îndepărta mai mult de mine, ca și cum l‑aș fi jignit în mândria și bărbăția lui și i‑aș fi pus sub semnul întrebării părerea că e un om desăvârșit. Se uita nedumerit la mine și nu înțelegea de ce îi dăduse Dumnezeu un asemenea copil. Nu mai vorbea cu mine. Probabil, în logica lui, un om întreg la minte n‑are de ce vorbi cu cineva care nu poate să‑i răspundă. Nu vreau să spun că făcea toate astea intenționat, dar în adâncul lui era rănit și rușinat de existența mea, și eu, așa mic cum eram, simțeam foarte limpede totul.“

Uitându-vă la coperta acestei cărți v-aș întrebaꓽ ce simțiți atunci când vă uitați la acest copil? Ce vă transmit ochii lui? Tristețe, furie, încăpățânare? Mâinile lui, în jurul corpului, vă sugerează nevoia de îmbrățișare, conexiune sau negare?

Am început să citesc dialogul de la început și mi-am dat seama că subiectul este despre copilăria lui Shahab. Un băiat strigat „prostule“, un copil batjocorit de câțiva apropiați și folosit de fiecare în parte, pentru diferitele interese. „Tatăl“ se comportă cu Shahab cu indiferență și îi acordă atenție numai fratelui mai mare, Arash, iar sora mai mică, Shadi, este o fire vorbăreață, care se bucură de copilărie și de la care familia nu are niciun fel de așteptare.

Mama este Universul

Mama este Universul lui, în ea are încredere deplină, însă, nu de puține ori, are impresia că este trădat de ea. Se simte părăsit, atunci când aceasta pleacă să își vadă pentru ultima dată tatăl, care în cele din urmă moare, abandonat, atunci când nimeni nu îi oferă nicio explicație ‒ de ce ea a plecat de acasă și a fost lăsat în grija rudelor și a tatălui ‒, umilit, descurajat de comportamentul pe care îl are „tatăl“ când ea nu este de față. Mama este încolțită și judecată de cei din familie pentru că fiul ei nu vorbește, încât atunci când acesta rostește primele lui cuvinte cu voce tare îl duce în fața întregi familii, pentru a le arăta că și el este un copil normal, ca toți ceilalți.

Dorința noastră, transmisă din generații în generații, este să avem copii premianți, cu diplome, medalii și cupe. Punem presiune pe ei pentru că nu putem scăpa de comparații, ne simțim vinovați, dacă copilul vecinului e mai deștept decât ai noștri, le cumpărăm lucruri scumpe, pentru că altfel, ceilalți copii râd de ei și îi fac să se simtă inferiori. Rar spre deloc ne punem întrebareaꓽ „Oare copilul meu, peste ani, va aprecia perechea de adidași de sute de lei, ori își va aduce aminte că ne-am jucat fotbal pe terasă, până când am tocit tenișii de 20 lei? Eu ce o să îmi aduc aminte? Cu ce era îmbrăcat atunci când ne-am jucat sau că am dansat îmbrățișați ca Mbappe și Messi, atunci când el, contra mea, a câștigat la fotbal?“.

Ne uităm mereu la grafice, comparăm copilul cu graficul. „La trei luni, ce greutate trebuie sa aibă?“. Ne uităm în grafic. „Ce trebuie să facă la trei, șase, nouă luni?“. Verificăm graficul. Plânge mult? Ceva nu faci bine, de plânge atâta. Și uite așa, cu frustrare și furie începem să zicem copiluluiꓽ „Taci, nu mai plânge! Ce tot ai? Ce îți lipsește?“. Apoi, tot noi, după câțiva ani, ne auzim zicândꓽ „Măi, dar copilul meu nu plânge, eu nu știu dacă l-a supărat cineva, dacă a pățit ceva la școală. Că nu plânge, numai stă așa și când îl întreb ce are zice că nimic“.

Părintele suficient de bun

Apariția atâtor articole și seminare de parenting, presiunea pusă pe noi pentru a fi părinți perfecți și vinovăția pe care o simțim, că nu oferim copilului o copilărie fără strigăte, ne fac să ne zicemꓽ „Eu nu sunt un părinte bun“. Ne reproșăm că nu suntem suficient de înțelegători cu crizele lor de furie, ne enervăm când plâng și se tăvălesc pe jos, ne îngrijorăm că visează noaptea urât și ne gândim că e din cauză că am ridicat vocea la ei și i-am speriat, ori miile noastre gânduri că nu va ajunge un adult echilibrat din cauza noastră. Ne blocăm în fața atâtor tehnici de educare a copilului și, deseori, uităm să vedem esențialulꓽ copilul are nevoie să simtă că este iubit și să i se spună asta cu căldură în voce, însoțită de o îmbrățișare.

℗PUBLICITATE



Mi-am dat seama pe parcursul anilor cât de frumos e să te joci, cât de bine te simți după ce ai dansat cu copilul în casă pe melodia celor de la Zdob și Zdub – Dj Vasile, cât de împlinit ești când vine copilul și ziceꓽ „Azi a fost o zi grozavă, pe care am petrecut-o împreună, jucându-ne. Așa-i mami?“.

Când seara se termină și după ce îl îmbrățișezi de noapte bună el ziceꓽ „Mâine te mai poți juca cu mine?“. Cinci minute de joacă pe zi sunt suficiente, uneori: cinci minute în care suntem acolo alături de ei, îi privim pe furiș și ni se umple sufletul de iubire și mândrie și avem iarăși energie pentru ce va urma. Pentru că nicio zi nu e ca alta.

Bagajul care cântărește cel mai mult

Tatăl celuilalt copil este o poveste care arată exact ceea ce trăiesc copiii noștri în prezent. Suntem lângă ei fizic, dar, undeva, cândva, din diverse motive, ajungem să ne îndepărtăm de ei. Se perindă pe lângă noi, cu dorința de a fi îmbrățișați și pupați, iar noi le zicemꓽ „Stai un pic, că trebuie să spăl vasele astea, stai, că uite ce-i pe jos, stai, că imediat vin“. Și uite așa, chiar dacă facem asta fără să ne dăm seama, copilul crede că nu avem timp pentru el și se îndepărtează. Am văzut de câteva ori că dacă a trecut momentul, copilul își găsește altceva de făcut, iar când mi-am terminat de făcut treaba și am avut eu timp să îi ofer îmbrățișarea, a făcut și el ce a văzutꓽ „Stai, un pic că mai am aici de desenat“ sau „Vin acum: mai am de pus piesa asta de Lego!“, ducându-se astfel momentul nostru de conexiune. De când am conștientizat asta, mi-am promis că orice aș face, las totul și mă dedic lui, îi umplu rezervorul de iubire și apoi îmi golesc chiuveta de vase.

Această carte este o poveste care ne arată că bagajul nostru din copilărie cântărește mult și, uneori, e greu de dus – asta până când avem curajul să îl dăm jos din spate. Că vorbele spuse și negândite dor, indiferent că ești copil sau adult, că etichetele te fac să devii mic și te descurajează, că iubirea se oferă indiferent de cum ești pe Pământul ăsta și că joaca este cel mai bun mod de a te exprima.

Anul acesta am recitit această carte și, spre deosebire de acum cinci ani ‒ atunci când am citit-o prima dată ‒ acum a fost altceva. Poate că sunt eu mai matură, am mai multă experiență de mamă sau poate, pur și simplu, am ajuns la concluzia că îmi doresc ca al meu copil să fie echilibrat emoțional. Și de restul se va ocupa el, cum consideră că e mai bine pentru el.

Elena Ghițulescu este mamă și cititoare de cursă lungă, fondatoarea „Cititor în Pijama“. Iubește să citească și să scrie despre ceea ce citește.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0