După mai bine de un secol de „terapie vorbită“ (în engleză, talk therapy), descoperirile din ultimele decade în domeniul neuroștiintelor au facilitat o înțelegere din ce în ce mai profundă a structurilor și a funcțiilor creierului. Pe fondul acestui progres științific, întrebarea legată de schimbările produse de un proces psihoterapeutic la nivelul creierului a apărut în mod firesc. Tehnicile de neuroimagistică au făcut posibilă evidențierea consecințelor biologice ale intervențiilor psihoterapeutice și documentarea eficienței acestora.
Există astăzi multiple paradigme psihoterapeutice, care oferă o varietate de instrumente și tehnici folosite în reducerea disconfortului emoțional. Pentru a stabili procesele care stau la baza schimbărilor produse de un proces terapeutic, trebuie, însă, să pătrundem dincolo de particularitățile formelor specifice de terapie și să înțelegem aspectele comune legate de evoluție, biologie și experiența umană.
De ce avem nevoie de psihoterapie?
Am moștenit un sistem nervos extrem de complex a cărui dezvoltare de-a lungul filogenezei (proces istoric de dezvoltare a lumii vii de-a lungul erelor geologice) ne-a lăsat drept moștenire o serie de mecanisme care nu sunt adaptate pentru viața modernă. Experiența umană este mediată de interacțiunea a două procese. Primul este felul în care evoluția a modelat dezvoltarea și funcționarea sistemului nervos. Al doilea este impactul relațiilor asupra arhitecturii neurale de-a lungul existenței noastre ca indivizi. Evoluția a exercitat o presiune selectivă la nivel fiziologic și comportamental, care a creat premisele pentru suferința psihologică, dar și resursele necesare vindecării. Răspunsul legat de necesitatea și eficiența psihoterapiei rezidă în mecanismele fundamentale de adaptare și schimbare de la nivelul creierului, al minții și al vieții relaționale.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Jumătatea de secundă vitală
Creierul nostru prezintă multiple sisteme paralele de prelucrare a informațiilor. Primul dintre „vestigiile“ evoluționiste răspunzătoare pentru o mare parte din suferința psihologică este reprezentat de diferența vitezei de procesare informațională dintre sistemele implicite, rapide, nonverbale și inaccesibile reflectării conștiente și cele mai recente, lente și implicate în atenția deliberată (sisteme explicite), care au permis apariția narațiunilor, a imaginației și a gândirii abstracte. Cele 500-600 milisecunde (necesare pentru ca procesarea informațională să fie percepută la nivelul atenției deliberate) permit creierului să analizeze în mod inconștient amintirile și emoțiile, în căutarea unor informații relevante pentru procesul decizional.
În schimb, amigdala, structura cerebrală care pregătește corpul pentru răspunsul „luptă sau fugi“, reacționează la o posibilă amenințare în doar 50 de milisecunde. Acest decalaj în viteza de prelucrare a informațiilor explică motivul pentru care ne complăcem în tipare comportamentale vechi și ineficiente, în ciuda eșecurilor repetate. Faptul că 90% dintre informațiile care ajung la cortex provin din procesarea neuronală internă și nu din mediul extern, ceea ce face ca o mare parte a experienței conștiente să fie bazată pe prelucrarea cerebrală inconștientă, explică vulnerabilitatea noastră la apariția erorilor cognitive, pe care psihicul le percepe, însă, drept informații corecte.
Pentru a supraviețui, a fost nevoie ca animalele să fie ori puternice, ori rapide. A delibera în căutarea soluției optime presupune efort și timp. Evoluția a favorizat gândirea rapidă și reflexă, făcând astfel loc pentru multiple distorsiuni cognitive, care ne fac anxioși, evitanți, confuzi.
Primatul învățării timpurii și rușinea fundamentală
Mare parte din învățarea legată de funcționarea emoțională și interpersonală se produce în primii ani de viață, când sistemul nervos este imatur. Învățăm abilitatea de a ne conecta cu ceilalți (atașamentul), abilitatea de reglare emoțională (cum facem față stresului) și stima de sine (capacitatea de a ne simți iubiți și valoroși) înainte să conștientizăm că învățăm. Experiențele timpurii ne programează să avem anumite emoții, percepții și credințe pe care le considerăm de la sine adevărate, în lipsa capacității de a le analiza rațional, specifică unui creier matur. Acestea sunt stocate în sistemele implicite, ceea ce face ca, ulterior, comportamentele și emoțiile dificile cu care ne confruntăm să devină greu de înțeles sau controlat. Acest lucru este explicat de absența capacității de a asocia în mod conștient emoțiile și gândurile cu anumite experiențe din trecut, cu impact definitoriu asupra modului în care psihicul nostru prelucrează informația.
Interacțiunile timpurii, care modelează dezvoltarea creierului, rămân în mare parte inaccesibile reflecției și ajustării conștiente. Tot experiențele timpurii, cu precădere lipsa acordajului emoțional dintre copil și îngrijitor, sunt cele care pot genera rușinea fundamentală, acea neputință de a interioriza sentimentul profund de apartenență bazată pe atașament. Consecința acestei emoții secundare, dobândită în procesul de dezvoltare, este aceea că individul se simte de neiubit și deconectat de ceilalți, ceea ce se constituie într-un factor major de vulnerabilitate psihologică.
℗PUBLICITATE
Predispoziția spre anxietate
Predispoziția spre anxietate este un imperativ al evoluției spre prudență, de folos în evitarea pericolelor. Implicată în acest proces este amigdala, o structură cerebrală responsabilă cu evaluarea gradului de pericol și utilitatea diverșilor stimuli din mediu. Într-o societate stresantă, precum cea în care trăim, activarea amigdalei poate fi declanșată de situații precum blocajul în trafic, media 9,50 la evaluarea națională, posibilitatea unei noi pandemii, o ipotecă pe 30 de ani. Teama produce rigiditate, inhibă învățarea, funcționarea executivă, abilitățile de rezolvare de probleme și identificarea de soluții și comportamente alternative. În actualul mediu hipercomplex, în care provocările sunt multiple, iar rezolvările de prea puține ori facile sau rapide, tenacitatea fricii, acest mecanism de protecție selectat de evoluție, reprezintă o vulnerabilitate deloc neglijabilă.
Inhibarea exprimării verbale în condiții de stres
Inhibarea exprimării verbale în condiții de stres apare justificată din perspectivă evoluționistă, producerea zgomotului facilitând expunerea și depistarea „victimei“ în contexte de pericol. Un nivel crescut de excitare nervoasă inhibă regiunea cerebrală responsabilă pentru limbajul articulat și capacitatea de predicție (aria lui Broca), ceea ce explică faptul că uneori amuțim când trebuie să vorbim în public sau cu o figură de autoritate ori spaima mută asociată traumelor. Mai mult, a pune emoțiile și experiențele dificile în cuvinte, a construi povești despre ceea ce am trăit sau trăim reprezintă un proces esențial pentru crearea unui sentiment de sine coerent.
Inhibarea exprimării verbale împiedică integrarea rețelelor neuronale implicate în emoție și cogniție și implicit reglarea emoțională, ceea ce conduce la perpetuarea unor tipare comportamentale disfuncționale sau a unor relații toxice. În vreme ce pentru ființele necuvântătoare acest mecanism a reprezentat o adaptare benefică, pentru oameni a amuți reprezintă un cost însemnat din punct de vedere emoțional, mai ales în contexte cu potențial abuziv.
Întâietatea proiecției
Suntem ființe sociale. Imperativul supraviețuirii a determinat apariția circuitelor neurale specializate în analizarea gesturilor și a emoțiilor celorlalți, cu scopul de a înțelege care le-ar putea fi motivațiile, gândurile, intențiile. A avea o teorie a minții (ce conține mintea celorlalți) a făcut posibilă anticiparea comportamentului celorlalți, cu scopul de a ne garanta propria siguranță, de a reduce nivelul de anxietate în legătură cu necunoscutul și de a asigura coeziunea de grup și împărtășirea culturii. Avem adesea impresia că știm exact ce gândesc cei din jur, întrucât „citirea minții“ celorlalți a fost obligatorie în devenirea noastră ca specie. Din pacate, evoluția nu a investit în egală măsură și în capacitatea noastră autoreflexivă. Dincolo de faptul că presupune efort, autocunoașterea creează riscul apariției dubiului, ezitării și chiar al demoralizării. În absența autoconștientizării, rămânem însă vulnerabili și captivi unor tipare comportamentale disfuncționale.
Există, așadar, o serie de „defecte de concepție“, pe care evoluția ni le-a lăsat moștenire și care, într-o lume modernă hipercomplexă, reprezintă vulnerabilități psihologice ce ne predispun la disconfort și suferință emoțională. În ciuda alegerilor problematice ale selecției naturale, evoluția ne-a oferit și mecanismele necesare pentru a depăși aceste dificultăți. În interiorul relațiilor pe care le stabilim cu alții, creierul își poate adapta și reconstrui în mod repetat circuitele neurale, astfel încât să depașească capcanele evoluției. Empatia, conectarea într-un cadru de siguranță, acordajul emoțional și facilitarea conștientizărilor fac psihoterapia o intervenție neurobiologică cu adevărat vindecătoare.
Bibliografie
- Cozolino, L. (2017). The neuroscience of psychotherapy: Healing the social brain (3rd ed.). W W Norton & Co.
- Cozolino, L. J. (2016). Why therapy works: using our minds to change our brains. First edition. New York, W.W. Norton & Company.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
