skip to Main Content
Cum Ajutăm Copilul Să Se Simtă „simțit“

Cum ajutăm copilul să se simtă „simțit“

O prietenă îmi povestește revoltată despre atitudinea fetei ei atunci când i-a făcut o gustare, iar aceasta și-a manifestat dezaprobarea pentru că era prea puțin. „Și tu ce-ai făcut?“ o întreb. „Păi, i-am explicat de o mie de ori că nu îmi place când îmi răspunde așa de obraznic… și că mi se pare o lipsă de respect… și că data viitoare nu îi mai fac nimic… că, dacă e nerecunoscătoare… că pentru mine e important să…“ Deja îmi este greu să o mai urmăresc și să fiu atentă la ce îmi povestește. Ea pare să nu bage de seamă acest lucru. „Nu știu ce să mă mai fac…“ O opresc și îi sugerez ca data viitoare să se limiteze la două fraze scurte: în primul rând, să o întrebe doar dacă îi mai este foame și ar vrea mai mult, iar în al doilea rând, să îi spună cum și-ar dori să o audă că cere – dându-i un exemplu de formulare.

Una dintre capcanele în care cădem ca părinți atunci când disciplinăm este că „predicăm“: vorbim prea mult, ne lansăm în explicații și tirade argumentative. Mulți părinți simt nevoia în aceste discursuri să evidențieze greșelile pe care le fac copiii și să le explice cum ar trebui să se poarte. Asta, în cazul fericit în care nu pun etichete și nu ajung la povești de genul „Pe vremea mea…“ ori „Dacă i-aș fi răspuns eu așa mamei mele…

De obicei, aceste predici sunt regurgitate fix în momentele în care copiii sunt reactivi. Atunci când zona limbică (creierul emoțional) este foarte activată, cortexul prefrontal (creierul rațional) iese din schemă, este anihilat. Astfel că toate cuvintele noastre (și mai ales lecțiile de bună purtare) sunt percepute de creierul copilului ca un atac. Atenția lui este îndreptată spre „pericolul“ pe care îl reprezentăm noi, cei care predicăm, urmând în mod firesc fie o reacție de „luptă“, fie o reacție de „fugă“.

Prin lungile noastre argumentări – pe care le dorim constructive – nu facem altceva decât să-i agresăm și mai tare. Vorbăria noastră (chiar dacă pentru noi are sens) pentru ei însumează prea mulți stimuli. De aceea, este preferabil să reducem numărul cuvintelor! Căci, dacă facem economie de cuvinte, mesajul nostru va avea un impact mai mare.

Un mesaj scurt – precum: „Văd că îți mai este încă foame, ai vrea mai mult? Am să-ți mai dau, iar data viitoare poți să-mi ceri, pur și simplu, spunând «Mama, te rog, mai fă-mi un sendviș!»“ – prezintă două avantaje. Pe de-o parte, copilul se simte simțit (expresia îi aparține dr. Daniel Siegel), părintele recunoscând nevoia din spatele comportamentului, iar pe de altă parte, părintele poate modela comportamentul, dând un exemplu de mesaj/cerere acceptabil(ă).

Copiii știu când greșesc (chiar și cei mai mici), astfel că o lungă prelegere despre ce și cum au greșit este ultimul lucru de care au nevoie. Singurul rezultat care poate fi obținut este rușinarea lor.

În cartea Inteligența parentală, dr. Daniel Siegel și dr. Tina Payne Bryson sugerează 4 pași (simplu de urmat și mult mai eficienți decât predica):

• Conectează-te cu copilul și abordează emoțiile aflate în spatele comportamentului: „Îți mai este încă foame?
• Explică-i consecințele comportamentul său: „Când îmi vorbești așa, mă simt respinsă/jignită/frustrată etc…
• Oferă-i alternative: „Ai putea data viitoare să îmi ceri să-ți mai fac un sendviș.
• Mergi mai departe: „Vrei să vii cu mine, să-l facem împreună?

Este posibil să nici nu-ți dai seama că predici! E un obicei atât de răspândit, cu care ne-am confruntat de atât de multe ori și noi pe vremea când eram copii, încât o facem automat. Iată o scală care să te ajute să-ți monitorizezi propriul comportament, în ceea ce privește disciplinarea copiilor prin predici. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Niciodată → Foarte rar→ Rareori→ Câteodată→ Adesea→ Foarte des→ Totdeauna

[cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Pentru că uneori chiar avem nevoie să discutăm mai pe larg problema, inițiați o astfel de discuție atunci când sunteți siguri că puteți beneficia de toată atenția lui. Evitați discuțiile purtate într-o cameră în care există un televizor deschis sau vreun alt factor de distragere a atenției (un alt copil care se joacă). În funcție de vârsta copilului, puteți să vă folosiți de jocul cu marionete/păpuși sau puteți aborda problema atunci când vă plimbați prin parc sau cu bicicleta; de asemenea, puteți pune toate acestea e hârtie, pentru a vă transmite mesajul într-un mod cât mai eficient.

Asemenea strategii și multe alte moduri în care putem evita capcanele disciplinării clasice vom dezbate împreună cu grupul de părinți în cadrul atelierului Părinte cu Minte, Copil CuMinte.

Nora Neghină

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută