fbpx
skip to Main Content
Cum Arată Ahile, în Epoca Dezvoltării Personale?

Cum arată Ahile, în epoca dezvoltării personale?

Dacă ne-am lăsa purtați înapoi în timp, într-un exercițiu de imaginație, oare ce trăsături moderne i-am putea atribui unui erou – simbol al unei civilizații străvechi – cum a fost Ahile? Războinic și victorios în luptele de pe vremuri, am putea spune despre el acum (în epoca modernă, a dezvoltării personale) că e stăpân al propriului univers emoțional, integru și imposibil de manipulat. Și lista poate continua.

Departe de a atribui un sens peiorativ curentului modern de „dezvoltare personală“, încercăm să atragem atenția asupra unei oarecare diferențe între acest concept-umbrelă (ce însumează diverse practici, care promit starea de bine, trezirea conștiinței etc., preluate din diverse culturi) și psihologie (ca știință ce studiază aparatul psihic uman, respectând o metodologie supusă rigorilor științifice). Cu toate curentele sale – gestaltistă, behavioristă, cognitivă, analitică etc. – psihologia își păstrează ca obiect de studiu comportamentul și procesele mentale, conlucrând și cu alte științe cognitive (neuroștiințele), odată cu avansul tehnologic înregistrat în ultimele decenii.

Confuzia este mai degrabă de ordin perceptiv. Dacă înțelegem că vindecarea rănilor emoționale este o călătorie de lungă durată (care e de dorit să aibă loc într-un cadru securizant, cum ar fi procesul terapeutic), nu ne mai putem absolvi de asumarea propriei responsabilități asupra sănătății noastre mintale.

„Chakrele deblocate“ nu se cumpărăde pe raft, frumos ambalate și cu gust dulce-acrișor, pentru a fi consumate imediat.

Într-o societate care elogiază confortul, disconfortul propriilor furtuni emoționale cu care vine la pachet procesul terapeutic e ușor de înlocuit cu promisiunile altor tipuri de practici de o diversitate din ce în ce mai largă, ce par să rezolve „în 10 pași“ disfuncționalitățile de natură psihică. Astfel că, în lipsa informării temeinice, omul tinde să aleagă calea ușoară, comodă, ce-l scutește de orice disconfort. „Indiferent cât de absurd ar părea, oamenii ar face orice pentru a evita săstea faţă în faţă cu propriul lor suflet.“ (C.G. Jung)

Nu există schimbări și transformări care sănu includă în primul rând propria noastră participare, implicare și propriul efort de a învăța noi abilități. Și orice proces de învățare aduce cu sine acel disconfort dinaintea necunoscutului. „Nu există naştere a conştiinţei, fără durere.“ (C.G. Jung).

Înțelepții antici cunoșteau bine aceste principii, iar eroii ce se remarcau treceau întotdeauna prin învățăturile lor. În zilele noastre, în schimb, croim alte „învățături“. Am devenit foarte pricepuți la a identifica defectele celorlalți, la a pune etichete, uitând că cei din jur sunt doar o reflexie a noastră.

Ne oglindim în oamenii din jurul nostru, însă uităm să întoarcem oglinda spre noi.

Dacă nu ar exista în noi o anumită trăsătură, o anumită emoție, cum am putea-o recunoaște în ceilalți? „Suntem înclinaţi să dăm vina pe circumstanţele exterioare, dar nimic n-ar putea exploda în noi, dacă nu s-ar fi aflat deja în noi.“ (C.G. Jung) Mintea este cea care, prin acest mecanism, ne „protejează“ de disconfortul confruntării cu propriile răni emoționale.

Proiectăm în cei din jur universul nostru emoțional în aproximativ 90-95% dintre situații și doar în 5-10% dintre cazuri suntem cu adevărat prezenți. Psihologia, neuroștiințele și chiar genetica ne confirmă această realitate. „Cele mai mari impedimente în calea realizării succeselor la care visăm sunt limitările programate în subconștient.“ (Bruce Lipton)

Creierul reptilian (responsabil de supraviețuirea noastrăbiologică) preia conducerea în cele mai multe situații și ne pune pe acel „pilot automat“ al reacțiilor comportamentale. Informația nu mai ajunge la neocortex, adică nu mai este trecută prin filtrul rațiunii.

E nevoie de o reantrenare a minții, pentru a trece de la reacții la alegeri conștiente. E nevoie să scoatem din subconștient cât mai multă informație stocată de-a lungul vieții și să o aducem în plan conștient. Asta înseamnă să întoarcem oglinda spre noi, să căutăm răspunsurile în noi, nu în afara noastră. Să ne oprim în a-i analiza pe ceilalți și să începem cu explorarea propriei noastre persoane. Să înțelegem că punând etichete nu mai lăsăm loc curiozității și autodescoperirii.

Pentru a încetini pilotul automat, e nevoie să creăm spațiu între ce ne vine să facem și ce alegem să facem, efectiv. Putem începe prin a ne pune o întrebare simplă, de genul: „Ce spune situația asta despre mine?“ sau „Ce vor emoțiile mele să-mi transmită, cine m-a mai făcut să mă simt așa?“ Emoțiile foarte puternice sunt niște indicatori prețioși ai trecutului nostru, conștient sau mai puțin conștient.

℗PUBLICITATE


Cu puțin exercițiu și multă perseverență, avem toate șansele să modificăm procentele de mai sus. Cu fiecare procent în plus câștigat de conștient, devenim mai puțin vulnerabili, mai puțin reactivi. Desigur, să ajungem la performanța unui singur punct vulnerabil e ceva utopic. Un mit. E suficient să năzuim spre o viață cât mai conștientă. Mai conștientă decât anul trecut, spre exemplu. Să fim atenți la proiecțiile pe care le facem și să învățăm din fiecare experiență câte ceva despre noi.

Proiectăm deopotrivă nu doar latura noastră negativă, ci și calitățile.

În lipsa unui atașament securizant dobândit în perioada copilăriei, chiar și emoțiile pozitive pot crea zbucium emoțional. E un paradox, dar mintea e familiarizată doar cu ceea ce-a fost obișnuită să primească. Să nu ne fie de mirare dacă, atunci când cineva ne oferă sprijin și ajutor mai mult decât am fost obișnuiți să primim, ne vom prăbuși de-a dreptul într-o avalanșă emoțională. Putem avea tendința chiar să refuzăm ajutorul, pentru a evita disconfortul.

Însăși subsemnata acestui articol s-a surprins pe sine prinsă în furtuni emoționale antagonice, în călătoria spre descoperirea acestei științe de suflet și „despre suflet“. (Literatura de specialitate definește psihologia nu pornind de la etimologia cuvântului, ci de la obiectul principal de studiu – comportamentul și procesele mentale.)

Am avut parte atât de susținere, cât și de reacții sceptice, vizavi de îndrăzneala de a porni în această călătorie. Ambele mi-au declanșat emoții puternice: pe de-o parte, de bucurie și exaltare, în paralel cu un oarecare disconfort de a primi susținere (deoarece subconștientul meu dispune de un program puțin distorsionat despre firescul gest de întrajutorare); iar pe de altă parte, de frica, îngrijorarea și neîncrederea ce apar, de regulă, în fața noului, a necunoscutului.

Toată paleta emoțională experimentată în diverse situații ne aparține. Nu-i putem face pe cei din jur responsabili pentru universul nostru emoțional. Oamenii și situațiile cu care venim în contact îl pot doar activa. O pereche de ochi declanșează un set de emoții; două brațe ce te strâng la piept, alte emoții; și chiar butoanele tastaturii ce dau formă fizică acestui articol, o altă gamă de emoții.

Discernământul creează echilibru între universul emoțional și cel rațional.

Autoreglajul mental se referă la capacitatea cu care putem face transferul de informație de la amigdală (creierul primitiv) la neocortex și, uneori, și invers. La crearea unor punți de legătură între cele două regiuni cerebrale. Aceasta presupune exersarea introspecției, autoanaliza, interpretarea propriilor proiecții, găsirea unui consens între emoții și rațiune.

Reîntorcându-ne la imaginea eroului antic Ahile, am putea înțelege mai bine forța, gloria, onoarea sa, prin dezvoltarea abilității de a discerne, de a rămâne lucid și de a face alegeri conștiente. Iată o calitate pe care o putem avea în comun cu legendarul erou: discernământul. Acesta presupune forță interioară, capacitatea de a rămâne undeva la mijloc, de a nu fi nici prea emoționali, dar nici prea raționali, înțelepciunea de a privi întregul.

Restul calităților eroului grec sunt, desigur, un ideal spre care doar putem să tindem. Cu un singur punct vulnerabil, călcâiul, putem spune că Ahile a răsturnat complet raportul dintre conștient și subconștient. Cu toate acestea, sfârșitul său s-a strecurat exact prin punctul vulnerabil. Putem înțelege moartea ca fiind, de fapt, lipsa vieții conștiente. Chiar și un singur punct vulnerabil ne poate umbri conștiința. Pentru a rămâne vii, e nevoie să trăim o viață conștientă. Să trăim în prezent, aici și acum. Altminteri, ne ratăm propriul potențial. Rămânem sclavii unor programe preluate de subconștient, pe vremea când nu aveam discernământ. Însă ca adulți avem libertatea de a face alegeri, libertatea de a ieși din confuzie. Acest erou din mitologia greacă a făcut o astfel de alegere – între a cuceri gloria, dar a muri tânăr, și a trăi o viață lungă, dar lipsită de glorie și importanță. Ahile și-a ales singur destinul. Noi, de asemenea, avem puterea să ne creăm destinul, în măsura în care nu lăsăm pilotul automat să facă alegeri în locul nostru.

Dacă ne păstrăm luciditatea în alegeri, devenim propriii noștri creatori. Ne construim propriul drum, fără să tot bătătorim poteca pe care au pășit părinții, bunicii și străbunicii noștri. Asta nu înseamnă că drumul va fi lipsit de provocări. Sau că nu ne vom mai întâlni cu durerea. La fiecare răscruce întâlnită, vom avea de făcut aceeași alegere – de a stagna sau de a crește; de a alege confortul a ceea ce deja cunoaștem sau curajul a ceea ce putem descoperi despre noi.

„Practicând acest fel de a fi aici și acum, ne vom întâlni fără îndoială cu durerea sufletească, dar și cu soluțiile pe care viața ni le pune mereu la dispoziție, dacă știm unde să le căutăm.“ (Gáspár György).

Articol publicat în ziarul Informația Zilei

Ioana Zaharia

Ioana Zaharia - Dascăl de meserie, jurnalist de profesie, psiholog în devenire, psihoterapeut în formare, bodyART instructor în timpul liber, iar peste și printre toate astea la un loc, ardeleancă și mamă de Flaviu și Sofia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută