Știu că e luna cadourilor după timpul pe care îl petrec în trafic. Intersecții blocate, luminile roșii ale stopurilor și ale nesfârșitelor semafoare. Deasupra, o rază albă, diafană, sub formă de înger se multiplică la infinit în multitudinea picăturilor scăpate din cer. Acel înger și vitrinele minuțios aranjate ale magazinelor ne anunță într-un mod mult mai plăcut că urmează vremea în care ne dăm voie la orice. În timp ce aștept să se facă pentru a treia oară verde, privesc prin vitrinele luminate și știu ce se află în spatele produselor de sezon superb aranjate și îmbietoare: strategii de vânzare, ore nesfârșite de muncă, analiza cifrelor din anii trecuți, liste cu produse pe care oamenii le cumpără din impuls, toate gândite strategic și puse într-un plan de lucru încă din luna septembrie. De fapt, în decembrie poți să vinzi orice ‒ am realizat în cele șapte campanii de Crăciun pe care le-am implementat pentru compania la care am lucrat până acum câțiva ani.
Noua normalitate – permisivitatea la scară largă
Acesta ar fi al treilea articol din seria despre permisivitate (puteți citi celelalte articole aici și aici) ceea ce înseamnă că am studiat destul de mult acest fenomen. Desigur, a fi foarte indulgenți cu copiii noștri nu înseamnă neapărat ceva complet indezirabil, așa cum se întâmplă în cazul abuzului fizic, sexual, al abandonului sau al altor evenimente majore și spontane cu efect traumatic. Pentru că fenomenul permisivității este atât de răspândit nu îl mai putem identifica ca pe ceva rău: anormalul devine normal. În această perioadă a anului putem identifica și mai ușor înclinația noastră către a cumpăra prea mult, din toate, de a ne oferi chiar și ce nu avem nevoie, chiar dacă vorbim despre haine, mâncare, băutură, petreceri, excepții de la reguli. Deși și în timpul celorlalte luni ne oferim zilnic din ceea ce știm că nu ne face bine și le numim singurele noastre plăceri, parcă în decembrie ne premiem pentru cel mai mic consum de energie – chiar și pentru cei 10.000 de pași pe care îi parcurgem într-un efort minim de a rămâne sănătoși.
Să nu credeți că, dacă scriu despre asta, nu mă încadrez în rândul celor aproape opt miliarde de toddleri adulți (în sensul de imaturi emoțional), în moduri pe care nu le-am conștientizat încă, care scot limba cu obrăznicie la blocuri enorme de gheață care se topesc în urma lor.
În acest sens există mai multe studii care au fost realizate de către echipa Jean Illsley Clarke și Connie Dawson, între 1996 și 2013, pe un număr de 3.531 de participanți care arată efectele stilului de parentaj permisiv pe termen lung. Acele generații de copii sunt adulții de astăzi. Atunci când au fost întrebați care sunt modurile în care părinții au fost permisivi cu ei, participanții la studiu au răspuns următoarele: „Părinții mei întotdeauna au făcut pentru mine ceea ce aș fi putut face și singur. Ei nu s-au așteptat niciodată că ar trebui să particip la treburile casnice. Am avut dintotdeauna câte haine și jucării am cerut, eram destul de liber, nu ceream voie pentru nimic din ce voiam să fac. Nevoile mele erau pe primul loc și astfel dominam dinamica întregii familii. Nimeni nu se aștepta de la mine să deprind aceleași abilități ca toți copiii de vârsta mea. Am primit mai multă atenție și grijă decât am avut nevoie. Nu aveam reguli ferme pe care era nevoie să le respect de fiecare dată. Aveam întotdeauna foarte multe activități – teme, dansuri, sport, limbi străine și diverse tabere. Părinții mei aveau întotdeauna grijă să am ceva de făcut. Am petrecut foarte mult timp singur și mult prea puțin cu părinții mei. Atunci când fumam, mâncam compulsiv sau consumam alcool comportamentul meu era tolerat sau încurajat“.
Citind răspunsurile de mai sus vă invit să reflectați un moment și să vă întrebați dacă cunoașteți pe cineva care se poartă ca și cum ar fi experimentat un stil de parentaj permisiv în copilărie? Poate chiar dumneavoastră? Sau poate cunoașteți alte persoane un părinte cu un stil de parentaj permisiv? De asemenea, care credeți că ar fi efectele unui astfel de stil de parentaj dacă ar deveni un fenomen la nivel de societate? Dar dacă asta s-a întâmplat deja?
℗PUBLICITATE
Cele trei arii relaționale în care permisivitatea își face loc sunt: prea multe bunuri materiale, grija excesivă și lipsa regulilor ferme. În timp ce definiția permisivității în relația părinte copil înseamnă a le da copiilor noștri prea mult din ce arată prea bine, prea devreme pentru vârsta lor și pentru mai mult timp decât le este benefic. Mai exact, să le oferim obiecte sau experiențe care nu sunt potrivite pentru vârsta lor, nu sunt în zona de interes specific etapei de dezvoltare sau a talentului acestora. Potrivit explicațiilor științifice, permisivitatea este și oferirea unei cantități disproporționate din resursele familiei unuia sau mai multor copii, într-un mod care doar pare că satisface nevoia copilului. În fapt, permisivitatea privează copilul de a-și îndeplini potențialul.
Am scris despre permisivitate în relația părinte copil pentru că sunt consilier parental, dar privind lucrurile într-o perspectivă mai largă, s-ar putea ca noi toți să avem domenii ale vieții în care exagerăm cu propria permisivitate.
Cum am căzut în capcana permisivității?
Este ziua fiicei mele, dar ar putea fi la fel de bine Crăciunul. Întrebată ce cadou își dorește pentru ziua ei, ea îmi spune că vrea un ursuleț de pluș cu o fundiță la gât. „Cam cât de mare?“ ‒ o întreb, în același timp indicând o distanță de aproximativ treizeci de centimetri. „Mai mic!“ ‒ îmi răspunde ea. „Cam atât?“ ‒ continui eu. „Nu, și mai mic!“ ‒ îmi punctează ea. Într-un final, este de acord cu înălțimea unui urs în jur de zece centimetri. Bun, pornesc în căutare cadoului! La raftul cu plușuri nici urmă ursuleți atât de mici și încep deja să uit de nevoia ei exprimată prin dorință și să caut ceva pe măsura nevoii mele de a-i arăta cât este de iubită. Mă întorc acasă veselă cu un pluș mult mai mare, două jocuri și ceva hăinuțe. Mă simțeam mulțumită. Dar această mulțumire a pălit brusc în momentul în care mi-a trecut prin gând: Oare ce aș putea să îi răspund dacă mă întreabă unde este ursulețul ei mic de pluș cu fundă? Că dorința ei mi s-a părut nepotrivită? Că știu chiar mai bine decât ea ce își dorește? Că este nevoie să își dorească mai mult? Că dorința ei nici nu contează? În mod explicit nu i-aș spune niciodată aceste afirmații fiicei mele, dar i-aș fi arătat toate acestea neluând în serios ceea ce ea mi-a cerut.
Cum ne putem da seama
De cele mai multe, ori intuiția ne transmite când suntem foarte permisivi. Pentru majoritatea dintre noi, permisivitatea vine dintr-o intenție bună dar, în caz că aveți îndoieli, iată patru întrebări care vă pot ajuta atunci când aveți dubii dacă urmează să deveniți permisivi sau nu cu copiii voștri:
- Această acțiune sau acest obicei subminează sau îi onorează capacitatea copilului meu? Îl oprește pe acesta din dezvoltarea specifică vârstei lui sau nu?;
- Această situație generează o disproporționalitate în oferirea resurselor familiei către un singur membru? (Să ne gândim la resurse de genul: timp, spațiu, energie, atenție, energie psihică);
- Acest context există pentru a împlini o nevoie a adultului sau a copilului?;
- Ar putea acțiunile mele să genereze efecte care au potențial să dăuneze altora, societății, mediului sau planetei în vreun fel?
Dacă la oricare dintre aceste întrebări răspunsul este DA, puteți să-l considerați un mic clopoțel care vă avertizează (dacă nu chiar confirmă) că tendința către permisivitate există. Vă invit să-l analizați. Dacă ați fost crescuți într-un mod în care părinții dvs. au fost mai mult decât indulgenți, așa cum am fost și eu, cred că înțelegeți foarte bine efectele pe termen lung. Iar dacă nu v-ați gândit niciodată la asta, vă invit la introspecție, pentru că tot urmează zilele libere.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
