fbpx
skip to Main Content
Cum Ești Tu în Lumea Asta Mare? Povestea Relațiilor Noastre Cu Ceilalți

Este 10.00 dimineața, în mijlocul săptămânii. Am plimbat cățelul de dimineață, mi-am pus laptopul în ghiozdan și am venit la cea mai apropiată cafenea pentru a scrie. Îmi vin în minte imagini din filme, în care scene întregi se întâmplă în jurul cafenelei de la parterul sau colțul blocului. Până de curând, mi se păruseră doar atât – scene de film. În ultimii ani, privind în jurul meu, realizez, din nou și din nou, că viața bate filmul. Că noi ajungem să creăm sau să recreăm lucrurile care ne atrag, ne fascinează, ne încântă.

În stânga mea, un tânăr și-a creat un mini atelier de pictură și… pictează (un cadou pentru nepoțeii săi, cum îi spune unei persoane care îl privește cu interes lucrând), în fața mea doi tineri, amândoi cu laptopurile deschise se uită peste câteva CV-uri și, din când în când, mai intervievează pe cineva relaxat, lipsit de pretenții și formalism (nu de standarde și criterii, totuși, după modul în care schimbă idei la finalul fiecărei interacțiuni). Undeva, la o masă, patru tineri lucrează la un proiect, discutând aprins și râzând mult. O mămică își alăptează bebelușul, în timp ce își bea cafeaua cu o prietenă. Un cuplu se îmbrățișează fără să mai observe nimic altceva în jur, uitând parcă și de cafeaua din fața lor. Sunt câteva persoane care par din partea locului, cum se spune – se salută, se opresc să schimbe câteva cuvinte despre vreme, cafea, ce au pe agenda de lucru a zilei etc. și apoi își văd de drum. Lângă mine s-a așezat un băiat care scrie într-un jurnal – este singurul care nu are și telefonul pe masă. Unii oameni sunt doar în trecere, alții zăbovesc puțin, pentru unii însă această cafenea este biroul lor. Astăzi este și al meu și lucrurile pe care le descopăr observând pulsul locului mă fac să mă simt încrezătoare în capacitatea oamenilor de a crea conexiuni, comunități și apartenență.

Mi se întâmplă de multe ori să mă întrebe oamenii din jurul meu cum de îmi fac prieteni oriunde mă duc. Cred că e mult spus că îmi fac prieteni (am o definiție mai profundă despre ce înseamnă să fii prietenul cuiva), însă este adevărat că îmi este ușor să interacționez cu oameni pe care nu îi cunosc. În cele patru ore petrecute în cafenea, am scris, am băut cafea, am mâncat o prăjitură și am povestit cu trei persoane diferite pornind de la elemente aparent banale care existau în mediul nostru – pictura pe care o realiza tânărul din stânga mea și apoi o carte pe care o citea altcineva. Cred că povestea pe care ne-o spunem nouă înșine despre cine suntem noi în lume și cine sunt ceilalți, ce ne aseamănă și ce ne diferențiază, creează povestea relațiilor noastre cu ceilalți. Povestea pe care ne-o spunem despre noi este suma tuturor credințelor și experiențelor noastre interne și externe, ce ne spunem noi despre noi, ce știm că spun ceilalți despre noi și toate subtilitățile dintre acestea două.

Să vedem:

  • Cât de confortabil ești cu gândul de a sta singur într-o cafenea? Restaurant? Cinema? Bancă în parc?
  • Care sunt primele lucruri pe care le observi atunci când intri singur într-un loc necunoscut? Ce observi la oamenii din jurul tău?
  • Cât de confortabil ești să intri în vorbă cu un necunoscut? Dar să fii abordat(ă) de o persoană pe care nu o cunoști? Care sunt primele lucruri care îți vin în minte?
  • Te consideri o persoană interesantă? Dar ceilalți, cum ți se par?
  • Consideri că există mai multe diferențe sau asemănări între tine și ceilalți oameni?

Poate că, la prima vedere, par întrebări simpliste, însă ceva ce mi-a atras atenția în discuțiile cu prietenii mei legat de subiectul interacțiunilor cu necunoscuți este că, cel mai adesea, sunt întrebări pe care nu ni le adresăm, având deja răspunsuri pre-pregătite despre noi – unele formate de când eram foarte mici („niciodată nu am interacționat ușor cu oamenii“, „când eram mic și se apropia un străin de noi, mă ascundeam după mama“, „nu mi s-a părut niciodată că aș fi genul de persoană care ar putea interacționa cu ceilalți fără să aibă un obiectiv clar“), unele căpătate în urma unor experiențe („am dat peste tot felul de oameni dubioși, prefer să îmi văd de treaba mea“, „mi-e frică să intru, pur și simplu așa în vorbă cu cineva, dacă e vreun ciudat(ă) și nu mai scap de el(ea) sau mi se pare prost, neinteresant, agresiv“ etc.). Uităm, adesea, cât de mult ne influențează viața povestea noastră despre viață și, cel mai adesea, uităm că avem puterea să rescriem anumite pasaje sau chiar capitole întregi.

Poate că, pentru tine, a intra în vorbă cu niște persoane pe care nu le cunoști nu este 0 plusvaloare sau o nevoie. Poate că atunci când te duci singur într-un anumit loc este tocmai pentru că ai ales să faci ceva singur sau ai nevoie de acel timp cu tine. Poate nici nu ți-ai pus problema vreodată ce și cum. Și ești ok cu asta și asta e ok. Dar poate ai vrea să interacționezi cu ceilalți însă îți e frică să nu fii considerat ciudat, să nu te pui într-o situație neplăcută, să nu lași o impresie proastă, să te bâlbâi sau să te blochezi și să nu găsești nimic în comun cu celălalt sau poate doar îți este mai comod să interacționezi online cu oameni pe care nu îi cunoști, poate chiar și cu cei pe care îi cunoști. Cu toate acestea, mi se pare o discuție importantă în era tehnologiei și a rețelelor de socializare virtuale și tot mai virtuale. Este firesc să ne dezvoltăm abilități în acord cu lumea în care trăim, să ne adaptăm la evoluția lucrurilor și să integrăm în viața noastră tot ceea ce ne ușurează relaționarea, comunicare și starea de bine. Însă oricât de mult ne-am extinde în lumea virtuală și oricât de mult am construi acolo, ancorele le lăsăm în realitatea fizică, concretă și atunci de ce să nu ne asigurăm că ducem confortul cu noi oriunde am fi?

℗PUBLICITATE


Proximitatea este, adesea, principala resursă de creare a relațiilor pe care o avem: familia și frații, verișori și familie extinsă, prieteni de familie și apoi copiii din fața blocului sau de pe stradă (dacă sunt), colegii de la grădiniță, apoi de la școală sau din cluburi de activități extrașcolare (sport, arte etc.), apoi din școală, facultate, job – oameni pe care îi alegem dintre cei pe care îi știm să legăm cu ei relații mai apropiate (ne căsătorim, împrietenim, devenim parteneri de afaceri) sau care se pierd în negura timpului. Ne alcătuim un trib și apoi lumea se împarte, cumva de la sine înțeles în eu și noi, apoi în noi și ei, apoi chiar în noi, ei și toți ceilalți. Nevoia de comunitate și apartenență este extrem de importantă în dezvoltarea noastră ca ființe umane, întrucât ne oferă un spațiu de siguranță, o zonă de confort și de stabilitate. De cele mai multe ori, alegem să explorăm în zona de siguranță sau foarte aproape de ea, însă uneori fie din dorință proprie sau din anumite contexte de viață ne găsim în situații de a interacționa cu persoane din afara tribului nostru și povestea pe care o știm despre noi creează cadrul desfășurării relațiilor cu ceilalți.

Eu aleg să cred că am mai multe în comun cu oamenii din afara tribului meu decât știu că am. Că nu doar eu scriu la povestea vieții mele, ci și oamenii pe care îi întâlnesc. Că nu toate interacțiunile cu ceilalți vor fi frumoase sau pozitive, dar nici pur negative. Că nu sunt mereu dispusă să socializez și nu întotdeauna pot găsi un numitor comun cu cineva despre care nu știu nimic. Consider că tribul meu este extraordinar (minunat și nemaipomenit, că deh, știți voi, fiecare cioară…), că zona mea de confort în tribul meu este o poveste frumoasă și stabilă. În același timp, consider că doar stabilitatea rigidizează, constrânge, creează monotonie și plictis și că avem nevoie să ne extindem zona de confort explorând dincolo de ceea ce știm că știm despre noi.

Astăzi am ales să ies din cuib și să fac ceva diferit. Am reușit să scriu mai mult decât mi-am propus, am cunoscut câțiva oameni noi cu care s-a întâmplat să am și conversații interesante. Putea să nu fi fost așa și era la fel de în regulă. Cu toate acestea, povestea pe care o scriu despre mine acum este alta față de ceea ce îmi spuneam despre mine dimineață sau mi-aș fi spus dacă aș fi făcut ceea ce mă face confortabil sută la sută.

Tu… cum te simți în tribul tău? Ce îți place la el? Ce ai schimba? Când ai deschis ultima dată ușa tribului tău sau când ai bătut la altă ușă? Cum a fost experiența? Ce ai câștigat și ce ai pierdut? Cum sună povestea relațiilor tale?

Sabina Strugariu

Sabina Strugariu este psiholog și psihoterapeut specializat în terapia integrativă. A absolvit un masterat în Evaluarea, consilierea și psihoterapia copilului, cuplului și familiei. Deține o specializare de lungă durată în psihoterapia cu copii și adolescenți, în cadrul EUROCPS. Este, de asemenea, membră a Colegiului Psihologilor din România și a Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută