Cu toții știm cât de importantă este comunicarea în relația de cuplu. În plus, datorită tehnologiei, am aflat, prin intermediul cărților de dezvoltare personală, podcasturilor și site-urilor dedicate psihologiei, că verbalizarea nevoilor, identificarea și exprimarea emoțiilor sunt două procese esențiale în vederea comunicării eficiente.
Totodată, știm că pentru a crește probabilitatea de a fi ascultați de către partener, fără a-i activa mecanismele defensive, este important să folosim comunicarea asertivă. Cu alte cuvinte, încadrăm discuția într-un context, iar mai apoi continuăm prin a ne exprima sentimentele vizavi de acea situație și încheiem cu oferirea unei alternative comportamentale pentru problema în cauză, formulând propozițiile la persoana întâi.
De exemplu: „Aș dori să discutăm despre momentele în care ești plecat(ă) în delegație și uiți să-mi trimiți un mesaj pentru a-mi spune că ai ajuns cu bine la destinație. Adesea simt anxietate și o durere de stomac, așteptând un mesaj sau un apel de la tine, pentru că mă gândesc că ți s-a întâmplat ceva. Așa că voiam să-ți propun să mă suni scurt și să-mi spui că ai ajuns cu bine, fără să stăm mult la telefon, pentru că știu că ești obosit(ă) de pe drum.“
Ritm diferit nu înseamnă conflict
Totuși, ce nu prea știm este ce facem în momentul în care am devenit experți în comunicare, însă ritmul procesării emoționale a partenerilor diferă.
Cum tolerăm faptul că unul dintre parteneri pune în practică mai repede un comportament pe care l-am discutat și agreat împreună, iar celălalt partener face aceeași „greșeală“ din nou și din nou?
În acest caz, vorbim despre nevoia de a crește siguranța în cuplu. Adică să facem în așa fel încât să putem rămâne alături de partenerul nostru fizic și emoțional în momentul în care ne împărtășește emoțiile puternice și cel mai probabil negative, vizavi de progresul lent sau prea rapid al schimbării de comportament.
Teoretic, știm că fiecare partener vine la pachet cu un tipar emoțional, cognitiv și comportamental creat pe baza istoricului de viață. Astfel, fiecare partener dezvoltă mecanisme de apărare diferite. Spre exemplu, unii dintre noi au învățat că, pentru a supraviețui, trebuie să acționeze imediat și să prevadă toate consecințele negative ce ar putea să apară. Alții au învățat că, pentru a supraviețui, trebuie să aștepte ca pericolul să treacă, timp în care tolerează disconfortul, iar după ce trece, se bucură de momentul prezent, căci nu știu cât va mai dura.
Bineînțeles că există și alte variațiuni ale tiparelor învățate în copilărie, însă dacă partenerii unui cuplu au modalități diferite de supraviețuire, și în majoritatea cazurilor așa se întâmplă, este evident de ce ne e greu să avem răbdare unul cu celălalt.
Tot din teoria relațională știm că partenerii unui cuplu sunt atrași unul de celălalt, deoarece au aceeași „rană emoțională“, dar mecanisme diferite de a o exprima. Și motivul pentru care s-au atras unul pe celălalt este deoarece creierul lor dorește să le ofere o nouă șansă pentru a-și vindeca rana emoțională în interacțiunea lor de cuplu. Căci după cum bine spun Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, creatorii terapiei relaționale imago, „în relații ne rănim și tot în relații ne și vindecăm“.
℗PUBLICITATE
Creează un spațiu sigur pentru partenerul tău
Schimbările vin pentru unii dintre noi cu mai mare ușurință, iar pentru alții după mai multe încercări. Astfel, este bine să înțelegem că, în funcție de tiparul creat în copilărie, unora ne va fi mai ușor să facem schimbările cerute de partenerul nostru, iar altora ne va fi mai greu și vom avea nevoie de mai multe încercări.
Totuși, tolerarea și îngăduirea exprimării emoțiilor puternice vizavi de ritmul lent sau de rapiditatea schimbării comportamentale este responsabilitatea fiecărui partener.
Creșterea siguranței în cuplu se poate face, deci, prin mai multe modalități, limita fiind doar creativitatea partenerilor din cuplu.
De exemplu, putem să stăm lângă sau să-l ținem de mână sau în brațe pe partenerul nostru de cuplu în momentul în care ne spune că simte furie, frustrare, tristețe sau orice altă emoție, deoarece am declanșat din nou același comportament dureros. Este esențial, însă, să nu ne gândim că acesta vrea să ne atace. Emoțiile partenerului(ei) nostru față de modul de desfășurare a schimbării nu sunt cauzate direct de noi. Ele țin de felul diferit în care am învățat să gestionăm o problemă pentru a-i supraviețui în copilărie. Însă crearea spațiului de siguranță în care persoana iubită să poată să ne spună și să exprime acele sentimente este responsabilitatea noastră în calitate de partener(ă).
Putem, de asemenea, să verbalizăm nivelul de siguranță resimțit în timpul reluării acelorași certuri. Este responsabilitatea noastră să ne informăm partenerul cât de activată este rana noastră emoțională în momentul în care ne spune că am făcut sau că n-am făcut din nou ceea ce ne-am înțeles.
Știu că este greu! Iar dacă și tu, la fel ca mine, ai avut nenorocul de a avea părinți care, în ciuda iubirii lor nemărginite, n-au avut înțelepciunea de a-ți fi alături atunci când simțeai furie, tristețe sau frică, probabil că ai învățat că aceste emoții se gestionează în solitudine.
Partenerul tău de cuplu însă merită șansa de a fi invitat în lumea ta interioară, emoțională. Cine știe?! Poate te va surprinde! Și poate pentru prima dată cineva nu se va mai simți copleșit de emoțiile tale, iar tu te vei simți în siguranță atunci când le vei exprima.
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
