skip to Main Content
Cum îi Facem Pe Copiii Noștri Să Se Simtă Iubiți? (Comportamente De Iubire)

Cum îi facem pe copiii noștri să se simtă iubiți? (Comportamente de iubire)

Suntem în perioada anului în care, peste tot pe unde te uiți, ți se vorbește despre iubire. Petrecem mai mult timp unii cu alții, în familie, cu prietenii și ne oferim iubirea. Cu toate acestea, statisticile ne spun că este și perioada în care oamenii se simt cel mai deprimați – și nu se simt iubiți. Cum o fi, oare, pentru copiii noștri?

Orice părinte își iubește copiii, cu toate acestea, câți copii ar putea spune că se simt iubiți necondiționat? Unii autori susțin că prea puțini, datorită faptului că iubirea părinților nu ajunge la ei. Gary Chapman și Ross Campbell susțin în cartea lor, Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor, că fiecare copil are un fel special de a percepe iubirea și, pentru ca el să se simtă iubit, este nevoie ca părinții sau cei apropiați lui să învețe să își exprime iubirea în limbajul propriu copilului.

Cele cinci limbaje menționate în carte sunt: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile și serviciile pe care i le facem.

Am întrebat, astfel, mai mulți bloggeri influenți în zona de parenting cum le arată ei copilului că este iubit și, în caz că au mai mulți copii, dacă au modalități diferite de a-i iubi pe fiecare din ei. Am vrut să vedem în cât de multe feluri le poți arăta copiilor iubirea, iar răspunsurile lor dezvăluie o paletă largă de comportamente de iubire, despre care sperăm să vă inspire și care includ îmbrățișările, mângâierile, timpul petrecut împreună, joaca, dar și impunerea de limite, recunoașterea greșelilor proprii, vindecarea rănilor proprii. [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Ce este iubirea?

Multe răspunsuri au pornit de la ce înseamnă iubirea în percepția părintelui.

Ana Nicolescu ne-a spus că pentru ea „iubirea înseamnă respect, fascinație, curiozitate, acceptare, atracție, împărtășire, sinceritate, momente culminante, puncte diferite de vedere, polemici, armonizare, împletirea energiilor. Așa că mă uit la copiii mei cu fascinație și curiozitate și mă uimesc în fiecare zi de maturitatea spirituală pe care o are Julie la 4 ani, de inventivitatea și explozia de energie pe care o are Măriuca la 6 ani.”

Maria Orzu a recunoscut că le arată iubirea celor doi băieți ai ei în nenumărate feluri, însă „cel mai probabil, în felurile compatibile cu limbajul meu de iubire. Îi îmbrățișez foarte mult – Ștefan (5 ani) adoră asta și ar sta ca un pisic la atingeri, Matei (8 ani) este scump la drăgălit. Îi pup muuult – Ștefan mă lasă de fiecare dată, Matei din când în când 🙂 . Le citesc. Mă prostesc. Dau în mintea lor cât de mult pot și mă simt eu, în primul rând, extraordinar de bine. Am grijă ce mănâncă și de cum îi îngrijesc când sunt bolnavi. Cumpăr vacanțe peste vacanțe, pentru că mi se pare că amintirile sunt singurele care ne rămân, dacă pierdem orice altceva. Putem, desigur, să ne creăm amintiri și acasă. Și facem asta. Dar când stai departe de responsabilități, cadrul parcă e numai bun pentru timp de calitate și, desigur, pentru iubire.

Robert Diaconeasa consideră că iubirea pornește din exemplul personal: „Îi arăt fetiței mele că o iubesc prin absolut tot ce fac. Iubirea mea pentru ea este ca aerul pe care îl respir. Dacă nu ar mai exista (iubirea), eu nu aș mai putea fi pe acest Pământ. Ingrid este un dar pentru care îi voi fi veșnic recunoscător Universului. Cântăm, dansăm, pictăm, râdem, gătim, ne plimbăm, facem absolut orice împreună. Încerc să fiu cât pot de mult alături de ea. Or, dacă am zile mai pline, am grijă ca timpul petrecut împreună să fie încărcat de energie pozitivă. Știu că știe cât de mult o iubesc și înțelege perfect când am treabă. Ba chiar mă încurajează deseori: «Tata, du-te la tiabă!»”

În ceea ce o privește pe Bogdana Dobre, ea consideră că sentimentul nostru va fi perceput de copii dincolo de manifestările sale: „Dincolo de gesturile de iubire, cred că ei vor simți iubirea noastră înainte de orice altceva. Altfel, de la îmbrățișări (oricând, inclusiv sau mai ales când au nevoie de așa ceva), pupici, gâdileală, alintat, ținut în brațe, adormit cu mama lângă – fiindcă, da, la noi se mai practică și asta.” [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Le spunem sau nu „Te iubesc!” copiilor?

Dacă aș fi pus întrebarea cuiva din secolul trecut, răspunsul ar fi fost, cu siguranță: „În niciun caz!” Aceasta i se datorează perspectivei lui John Watson, șeful Catedrei de Psihologie a Universității Johns Hopkins, al cărui ghid pentru educarea copiilor (publicat în 1928 și larg răspândit pe piață) prevedea să nu îi săruți niciodată, să nu îi îmbrățișezi, să nu îi lași să stea la tine în brațe. De asemenea, convingerea lui Watson era că, pentru a crește copii independenți și cu voință puternică, este nevoie să îi lași să se descurce singuri încă de la început…

Din fericire, multe s-au schimbat și, datorită cercetărilor asupra atașamentului conduse de John Bowlby, știm azi că – pentru a dezvolta un atașament sigur – copiii trebuie să știe că sunt iubiți și că se pot baza pe noi, ceea ce îi va face să devină adulți independenți și cu voința puternică.

Nu degeaba, Alex Zamfir este Cel mai Bun Tată! El ne-a împărtășit că băiețelului „îi spun în fiecare zi că îl iubesc și că, pentru mine și pentru maică-sa, el este cel mai important om din lumea asta. Încerc să petrec timp și să mă joc cu el cât de mult pot. Îi fac surprize și întotdeauna, ÎNTOTDEAUNA, sunt de partea lui atunci când are o problemă. Cum și de ce a ajuns în acea problemă, e o altă discuție. Dar, atunci, sunt alături de el – ca să știe că, indiferent ce se va întâmpla pe lumea asta, va avea cel puțin doi oameni alături de el, mereu. Îi spun cât de des pot că îl iubesc și că mi se pare că este minunat. Știu că am mai spus asta, dar, ca unul care vine dintr-o generație care nu (prea) a auzit aceste cuvinte, mi se pare vital ca ele să fie rostite.

La fel procedează și Cristina Oțel care ne mărturisește că „pe lângă faptul că le spunem des că îi iubim, ne străduim să petrecem cât mai mult timp împreună, cu toții sau fiecare părinte cu câte un copil și apoi schimbăm. 🙂 Ne jucăm jocurile lor preferate, citim, povestim, luăm decizii, gătim și râdem împreună.” [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Le punem limite sau îi „iubim” ne-limitat?

Cristina Oțel a punctat foarte bine: faptul că își iubește copiii și le „acceptă emoțiile așa cum sunt” nu înseamnă că nu „punem limite pe comportamente acolo unde e cazul, îi ascultăm când ne povestesc ceva, chiar dacă durează o veșnicie, îi respectăm cum am respecta orice adult, chiar dacă sunt doar copii, și ne cerem iertare când greșim față de ei.

Acesta este unul dintre principiile de bază din parentingul bazat pe cunoașterea mecanismelor cerebrale (inclusiv ale copiilor), așa cum ne spun Daniel Siegel și Tina Payne Bryson în cele două cărți bestseller Creierul copilului tău și Inteligența parentală: „Validează emoția, schimbă comportamentul!

Și Claudia Știrbei recunoaște că iubirea trece și prin limite. „Le arăt că îi iubesc, mai ales în momentele în care se așteaptă mai puțin, când ar trebui poate să îi dojenesc. Le arăt prin multe îmbrățișări, atenție, recunoștință, dar și prin limite.”

Atunci când vorbim de limite, este nevoie, în opinia mea, să ne referim și la propriile noastre limite, ceea ce le va demonstra copiilor că, poate, nu suntem perfecți, dar facem ce putem noi mai bine și reparăm atunci când o dăm în bară.

Maria Orzu recunoaște: „Uneori exagerez cu ideile și controlul meu. Realizez. Revin. Povestim. Mergem mai departe. Și îmi pare atât de rău când calc pe bec, dar mă întorc absolut de fiecare dată și vorbesc”, astfel încât să repare greșeala.

Ana Nicolescu ne spune: „Pentru că îi respect, recunosc de fiecare dată când greșesc, îmi cer iertare, îmi pasă ce emoții au stârnit reacțiile mele în copiii mei, vorbim despre asta. Fac loc greșelii în viețile noastre, pentru că greșeala este o minunată șansă de învățare și de evoluție. Le respect copiilor mei punctele de vedere diferite de ale mele și îi încurajez să și le susțină atât cognitiv, cât și emoțional. Sunt lângă Măriuca și Julie atunci când le este greu și anul acesta am învățat să nu le mai iau puterea prin netezirea excesivă a drumului. Sunt sinceră și autentică cu ele. Nu îmi cizelez nicio emoție. Vreau să ne știm sincere și autentice. Și să ne acceptăm exact așa cum suntem. Nu vreau să par altcineva în ochii lor.” [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Copiii sunt cei care ne arată calea

Ana Nicolescu este cea care și-a pus întrebarea „Cum simt ele iubirea mea? Mă întreb asta, pentru că de multe ori mama, de exemplu, a făcut pentru mine multe lucruri din iubire, pe care eu nu le-am perceput așa.

Este bine să îi întrebăm pe copii cum își doresc să ne exprimăm iubirea față de ei – și asta este ceea ce face Ioana Marinescu, care ne-a mărturisit: „Nu fac lucrurile în mod special ca să îmi demonstrez iubirea, ci mai degrabă fac lucrurile din iubire și sper să se vadă asta. Îmi tratez copilul cu respect. O întreb ce își dorește, ce îi place și fac tot posibilul să îi respect părerile. O ascult atunci când este furioasă ori supărată. Îi răspund la cereri și dorințe, atât cât îmi stă în putere și atât timp cât sunt chestii rezonabile. O alint, o mângâi, îi spun că o iubesc, o îmbrățișez. Încerc să mă gândesc și la viitorul ei și o sprijin să își urmeze pasiunile.

Florina Badea consideră că limbajul de iubire al copilului trebuie descifrat încet, încet, în timp, la fel cum descoperim preferințele bebelușului nostru pe măsură ce el se dezvoltă. După părerea ei, „la începutul relației cu un bebe, semnul cel mai firesc de iubire este îmbrățișarea. Purtarea lui bebe în brațe cât mai mult timp este cel mai prețios limbaj de iubire. Pe măsură ce crește bebelușul, avem nevoie de timp, să ne dăm seama care este limbajul principal al iubirii pe care el îl dorește și la care va reacționa. După ce am citit teoria limbajelor iubirii, mi-am explicat și eu la copilul meu, pe atunci singurul copil, de ce câteodată păream că vorbim limbi diferite. Eu îi ofeream îmbrățisări, dar ea își dorea timp cu mine mai mult, în care să vorbim și să râdem sau să ne jucăm liber. Așa că am învățat să îi arăt iubirea cum își dorește ea, ca să o primească, să o înțeleagă și să se sature de ea. Astăzi, când în viața ei a apărut o surioară, în limbajul ei de iubire a devenit și mai puternic timpul petrecut împreună. Iar eu i-l ofer, creând momente speciale de timp doar pentru ea. Mergem doar noi două la brunch sau la film, mergem împreună la shopping de haine sau de cărți ori, pur și simplu, într-o zi stau eu mai mult cu ea, în timp ce tatăl ei se ocupă mai mult de bebe. Vara aceasta, și-a dorit să meargă cu mine la mare, iar eu am zis da, fără ezitare. Am petrecut 4 zile la mare cu ea și a fost foarte fericită. Îmi amintește din când în când de acea minivacanță în culori foarte vesele.”

Claudia Știrbei a rezumat totul foarte simplu: „Pe zi ce trece, mă învață ei pe mine mai mult decât eu pe ei.” [cs_spacer cs_spacer_height=”1″]

Iubirea care vindecă

Harville Hendrix, părintele Terapiei Imago, ne spune că atunci când devenim părinți avem marea șansă de a vindeca rănile ce ne-au fost provocate în copilărie. Acest aspect a reieșit și din răspunsurile primite de la o parte din respondenții noștri.

Ana Nicolescu ne-a spus: „Mă străduiesc, pe cât posibil, să le păstrez intacte așa cum au venit ele în această viață, când m-au ales pe mine ca mamă. Sigur că nu reușesc. Sigur că îmi pun amprenta frustrărilor mele pe copilăria lor. Însă, în semn de respect și de iubire pentru ele, repar casa sufletului meu, astfel încât să am cât mai multe părți vindecate și asumate în mine și să le văd pe ele prin prisma misiunii lor în această viață, nu prin prisma neîmplinirilor sau realizărilor mele.”

În același sens, și Maria Orzu se referă la experiența maternității ca fiind una vindecătoare: „Le sunt incredibil de recunoscătoare că au ales să vină în viața mea și să mă învețe atâtea lucruri înțelepte și să mă determine să îmi vindec atâtea răni.”

Nora Neghină

Nora Neghină este președinte și membru fondator al Asociației Mindsight România și expert în modelul de neurobiologie interpersonală dezvoltat de dr. Daniel J. Siegel.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută