Skip to content

Adolescența este în opinia multora cea mai grea perioadă în dezvoltarea umană. Îmi amintesc de perioada când eram eu în această etapă a vieții și constat că eram un copil cuminte care avea să-i comunice mamei tot ce se întâmplă cu mine. De ce? Pentru că eram foarte apropiată de mama mea și pentru că aveam o anxietate – o teamă crescută – atât față de mama, cât și față de corpul meu. Trecerea a fost destul de bruscă, cel puțin așa am simțit eu acel moment.

Aveam 12 ani când am fost la ultimul 23 august, la care am participat împreună cu mama. Mama era cea care mă îmbrăca, mă aranja și îmi transmitea valori prin care „femeia are nevoie să se remarce în societate prin eleganță, rafinament și frumusețe“.  Mama era o femeie frumoasă care avea o dorință aparte pentru control. La schimbarea bruscă ce a apărut în perioada următoare din viața mea – adolescența, mama s-a dovedit ușor nepregătită, drept urmare, a recurs la o grămadă de restricții și amenințări: „Nu mergi la colega ta!“, „Azi nu ai voie să ieși afară!“, „Cu cine ieși azi?“, „El(ea) nu este de nasul tău.“ ș.a.m.d.

Aceste temeri ale mamei mele m-au făcut să fiu mai rebelă și mi-au oferit ocazia să creez scenarii ca să scap din „plasa“ în care eram prinsă. Când eram în clasa a VIII-a, am început să primesc primele bilețele de la băieții din clasă. Le găseam în bancă când veneam dimineața sau în pauze. Cu această ocazie, am experimentat pentru prima dată acea senzație de „fluturi în stomac“. Teama să nu afle mama era imensă! Îmi era teamă la început de ce va spune lumea, colegii, părinții, pentru că aceste sentimente mi-au fost transmise și nu aveam cum să mă despart sau să renunț la ele.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Mergeam cu plăcere la școală și îmi doream să merg în continuare, însă, după o perioadă, această idilă s-a sfârșit și bineînțeles, că și suferința a venit la pachet. Suferința a fost imensă, nu știam cum să mă ajut pe mine, nu aveam nici speranța prin care să mă salvez. Am suferit în tăcere, am încercat să învăț lucruri și să-mi fac propriile principii în iubire. Nu am avut cu cine să împărtășesc aceste sentimente, deoarece mama nu era dispusă să accepte că eu am trecut în altă etapă și că aveam alte nevoi în acel moment. A trecut timpul și am învățat că este important să iubești, să experimentezi și să primești iubire. Eu aveam o persoană de referință în familie la care mergeam, din când în când, să-mi vărs oful.

Revenind la zilele noastre, adolescența este, din spusele părinților, „mult mai grea“. Oare așa să fie? Adolescența este la fel de grea, cu diferențe majore în oportunități de informare. Accesul la informații este mult mai mare, fiind un factor, o influență pozitivă sau negativă în dezvoltare dacă nu este oferită cu măsură. De multe ori vin părinți în cabinet cu copii de 7-8 ani sau mai micuți și îmi spun că cel mic sau cea mică are o prietenă (un prieten). Părintele se amuză pe această temă și i se pare foarte copilărească această situație. Acest moment este primul în care părintele este provocat la acceptarea primelor semne ale maturizării copilului.

Frica este un mecanism pe care părintele îl pune în fața acestei realități, dar pe care îl ascunde pentru a nu suferi mai târziu. Ceea ce îl ajută foarte mult să accepte situația ca pe o copilărie și să se amuze, este faptul că cel mic ascultă și este tot timpul conectat cu părintele. Ei bine, până la un moment dat, când lucrurile și schimbările vin pe neașteptate în viața lor, fără să întrebe, fără să-ți ceară voie. În fața acestor provocări, părinții sunt legați de mâini și de picioare, iar singura lor armă împotriva maturizării copilului este controlul, regulile și amenințarea. Total greșit, pentru un adolescent care are nevoie să fie susținut din umbră, validat, înțeles și ascultat, fără a fi judecat, blamat sau restricționat.

Schimbările vin ca un tsunami în viața lui. Nu știe să acționeze, nu știe să le controleze, nu știe să se exprime, să facă diferența între ce este rău și ce este bine, nu știe care sunt limitele, nu știe să vadă doar lucrurile „bune“. Părintele are în minte copilul cuminte, ascultător și supus. Schimbarea are în arsenal întrebări precum: „Este prea mic?”, „Nu ar trebui mai bine să învețe?”, „Are timp de iubiri?”, „Și eu am trecut prin asta, dar nu am fost chiar așa… Oare ce se întâmplă cu el?” etc. Toate sunt teamă, spaimă, frică din partea părintelui care nu este pregătit pentru adolescența propriului copil. Toate aceste sentimente sunt bazate pe nevoia de control, autoritate și respectarea a ceea ce spune părintele.

℗PUBLICITATE



Adolescentul are nevoi care vin peste el și care primează în fața tuturor regulilor. Nu puteți opri acest tăvălug al emoțiilor, nu puteți opri adolescentul de la prima experiență sexuală. Când el consideră că este momentul potrivit, o va face, fără permisiunea părintelui. Ceea ce pot face eu, ca părinte, este să-l ajut și să-i ofer metode de prevenție, să-i vorbesc despre ce înseamnă iubirea, îndrăgostirea și relațiile sexuale. Ce repercusiuni poate avea asupra lui și cum poate să-i schimbe viața un moment de plăcere fizică. A discuta aceste subiecte delicate și foarte incitante cu copilul, înseamnă să-mi dedic timp și să fiu deschis în a observa treptat acest subiect, încă de la primele întrebări adresate direct sau indirect părintelui. Unii copii încep să întrebe de mici, cum ajung copiii în burtică, de ce sunt diferiți băieții de fetițe, care este demersul în dezvoltare etc. 

Prima îndrăgostire este extrem de abundentă, confuză și intensă. Un adolescent(ă) poate face sacrificii enorme și poate trece peste cuvântul familiei fără să-i pese. Dacă tu ca părinte, vii cu replici de genul „Ți-am spus eu!“, „Bine că ai terminat!“, „Școala este mai importantă la acest moment.“, „Te rog să încetezi cu drama asta!“, „Eram sigură că nu o să meargă.“, „Nu era de nasul tău.“, „Tu ești mult mai bun(ă) decât ea(el).” etc., vei stârni în copil și mai multă furie și vei aduce și mai mult în prezent trăirile lui din perioada copilăriei mici – renunțarea la dragostea față de o persoană apropiată, despărțirea de o persoană dragă, renunțarea la lucruri sau activități în detrimentul celor impuse de părinte ș.a.m.d. 

Ce am eu, ca părinte, de făcut? Să-mi limitez întrebările pentru a nu-l enerva, să rămân în preajma lui pentru a-i oferi sprijin atunci când este nevoie, să îl(o) asigur în permanență de faptul că am disponibilitate și oricând are nevoie de mine sunt acolo, să ascult, să mă conectez cu el(ea), să nu-i dau sfaturi nesolicitate, să nu-i impun anumite reguli, pe principiu „Știu eu ce este mai bine pentru tine“.

Ceea ce puțini părinți cunosc în zilele noastre, este faptul că așa cum copilul trece prin stadiile de dezvoltare crescând și ajungând adult la un moment dat, și părinții au diferite stadii de dezvoltare. Ei cresc odată cu copilul, se dezvoltă și află lucruri noi pe parcurs. În plus, alături de copil, își retrăiesc copilăria, gândindu-se la modul în care au fost ei educați. Așa cum părinții acestora s-au raportat la ei în adolescență, este posibil ca unele manifestări să le împrumute acum la maturitate cu propriul copil. Este foarte important să ne adaptăm vremurilor și să înțelegem ce înseamnă dragostea astăzi. 

Ce simt adolescenții la prima iubire exprimată? Adolescenții se confruntă cu primele sentimente trăite la intensitate maximă. Aceștia încep să devină competitivi unii cu alții, dorindu-și să aibă alături cea mai frumoasă colegă sau cel mai popular băiat. După ce se produce îndrăgostirea, adolescenții învață cum să se comporte în cuplu, ce înseamnă respectul unul față de celălalt sau ce presupun gesturile de tandrețe, văzute până atunci doar în filme sau la cuplurile din parc. În timp, încep să apără și micile probleme în cuplu, urmate de suferința cruntă a despărțirii. Părinții au datoria de a le fi alături și de a-i îndemna să treacă peste dezamăgire. Nu trebuie să existe reproșuri repetate sau impunerea inhibării sentimentelor, pentru a nu-l face pe adolescent să treacă prin episoade de furie sau să se închidă în propria persoană.

Fiți înțelegători și arătați-vă interesul pentru toate dorințele și trăirile adolescenților, chiar dacă vă veți confrunta cu respingere din partea lor. Cele mai importante calități pe care părintele ar trebui să le aibă pentru a trece de această etapă sunt: răbdare, empatie și ascultare.

Nicoleta Burlacu - Psiholog clinician cu experienţă de peste 10 ani în munca clinică cu copii și adolescenţi. Psihoterapeut de orietare cognitiv-comportamentală, membră în Colegiul Psihologilor din România, preşedinte şi membru fondator în Asociaţia Împreună Pas cu Pas. Coordonator cu drept de autor pentru două teste specifice copiilor cu tulburare de spectru autist, PEP 3 (Psychoeducational Profile) şi ASRS (Autism Spectrum Rating Scales).

Caută