Skip to content

Mașina rulează rapid spre orașul natal, iar eu mă simt atrasă ca într-un vortex spre trecut, aș vrea să mă țin de niște margini, dar nu reușesc să le găsesc. Iar acolo, țintuită pe scaunul mașinii, Andreea mare devine o Andreea mică, un copil, o adolescentă. Orașul natal, prin măreția munților lui, mă readuce mereu la nimicia mea. Toată munca mea cu mine, tot ce am crescut și am învățat e redus spre zero când pășesc acolo. Probabil nu întâmplător am dat cu câteva zile în urmă peste citatul scris cu majuscule, de la un curs al lui Gáspár György: „TE FURĂ TRECUTUL!“ cu privire la bagajele trecutului familiei noastre, la emoțiile care au călătorit în timp, la modul nostru de relaționare. Și pentru că îmi place să cred că „soarta“ nu e mereu întâmplătoare, am dat și peste cărțile Petronelei Rotar, regăsind în Privind înăuntru același mesaj despre trecut. Și mi-am permis să mă afund în lectura ei.

Noi, oamenii, suntem atrași de familiar, de lucrurile cunoscute, repetăm instinctiv ce am învățat și văzut, chiar folosim aceleași cuvinte, e experiența noastră de viață, e ceea ce dăm. Stop! Și dacă vrem să dăm altceva? Atunci se schimbă foaia, atunci trebuie să devenim conștienți de moștenirea noastră, de bagajele noastre, să desfacem din ele, să vedem ce dăm la o parte, ce păstrăm cu noi pe mai încolo. Ce mi-e drag de acasă? Ce îmi întoarce stomacul pe dos și îmi pune pe față dezgust? Ce vreau să duc mai departe? Ce vreau să se oprească la mine?

Odată conștientizată și așezată furia pe scaunul din dreapta a mașinii vieții, nu ne mai blamăm părinții pentru ceea ce au făcut, s-au descurcat cum au putut ei mai bine în situația dată, cu resursele de orice fel disponibile, însă iertarea și acceptarea a ceea ce a fost vine mai greu și nu e deloc un proces lin. Pot alege să mă distanțez emoțional de ei, pot alege să mă distanțez fizic de ei, însă acest lucru nu înseamnă că i-am iertat și am înțeles povestea. Mă mint frumos! Și da, pot alege să mă mint, când îmi e atât de greu să stau cu mine, să simt, să nu mai plec, să nu mai fug, să nu mă mai disociez, să mă împrietenesc cu mine și emoțiile mele.

Cum facem schimbarea

Cum fac, totuși, să nu repet povestea, să schimb ceva? 

℗PUBLICITATE



Cercetările recente ne vorbesc despre starea de prezență conștientă, Daniel Siegel ne vorbește despre „aici și acum“, Shefali Tsabary ne vorbește despre „a răspunde și nu a reacționa“, John Kabat-Zinn ne spune că în creșterea copiilor noștri lucrurile se învață pe măsură ce le facem, atenția fiind concentrată intenționat, în momentul prezent și fără judecată critică. Însă „momentul ăsta prezent“ ne mănâncă urechile – cum fac să rămân în el, cum fac să ajung în el, mai ales în momentele de criză și oboseală? Deși poate părea redundant, o să apelez la vorba americanilor − Practice makes it better! − plus acceptarea faptului că da, nu o să ne iasă mereu lucrurile așa cum ne așteptăm, chiar și mindful fiind. Ce o să ne iasă, totuși, pe termen lung este mutarea din cutiuța „Am vorbit ca ai mei“ în cutiuța „Azi a fost o zi grea“ sau în cutiuța „Butoane apăsate – de investigat“ sau în cutiuța „Azi chiar m-am descurcat!“, pentru că ceea ce învățăm până la urmă este să mai „lepădăm“ din perfecțiunea aceasta pe care ne-o impunem.

Revenind la prezența conștientă, o cale de a o exersa este, desigur, să apelez la tehnicile de mindfulness, care ne ajută să rămânem ancorați, să nu ne lăsăm conduși de emoții, dar totuși să fim conștienți de ele, să răspundem și nu să reacționăm. Și pentru a putea apela sau reveni la prezența conșientă în momentele acelea dificile, un exercițiu de mindfulness ar trebui făcut când mi-e bine, pentru a-mi găsi o simplă ancoră, de care să mă prind când îmi e greu. Pentru că, atunci, în miezul acțiunii, există mari șanse să nu mă pot opri și retrage să am un moment mindful (deși, uneori, poate e cea mai bună soluție, doar că, alteori, pur și simplu nu e fezabilă). O astfel de ancoră poate fi să îmi pun brațele pe abdomen și să simt cum acesta se „umflă/dezumflă“ ca un balon, să îmi îndrept spatele și să mă concentrez pe respirat câteva secunde, să mă opresc pe un zgomot de fundal. Studiile spun că ar trebui să fac un exercițiu de mindfulness aproximativ 3 luni, zi de zi, și să stau măcar 27 secunde pe inspir/expir – odată ce devine automatism și ancora e ușor de aruncat în momentele grele. Simt nevoia să fac aici și o precizare de natură tehnică: tehnicile de mindfulness sunt diametral opuse cu experiențele traumatice, unde este necesară întâi o reîmprietenire cu propriul corp.

Trecutul e parte din noi

Trecutul e al nostru, povestea noastră e povestea, familia noastră e familia noastră.

Cărăm în noi povestea neamului nostru, durerea și bucuria lor. Dacă suntem conștienți „aici și acum“ de poveste, nu înseamnă că îi trădăm – deși s-ar putea să ne luptăm inconștient cu noi, în a rupe legătura familiarului, solidaritatea creierului față de drumurile bătătorite și reziliența față de necunoscut: „Eu ce fac, cum fac, când fac? Că eu nu am mai fost aici.“ – ci ne acceptăm povestea, ne dăm voie să fim vulnerabili în fața vieții, să plângem ce nu am plâns, să ne bucurăm de ce nu ne-am bucurat. Trecutul e parte din noi, dar nu ar trebuie să ne fure, ar trebui să fie purtat de noi cu asumarea poveștii lui. E greu și doare, e un proces, poate, până la finalul vieții, e eliberator și e anevoios, în același timp. Însă, dacă e să privim spre bagajul pe care îl dăm mai departe, în calitate de mame, tați, mătuși, unchi, nași, prieteni, el e mai ușor, ca greutate și aș spune că e plin cu iubire, cu empatie și cu blândețe.

Andreea Mihai este consilier parental și, momentan, își continuă studiile în psihologie în cadrul Universității București. Lucrează cu familii, părinți și copiii lor deopotrivă, și crede în puterea terapeutică a jocului. Iubește cafeaua, cărțile și plimbările în parc, dar și râsul și alergatul alături de cele două zâne-dragon.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0