Ni se pare incredibil și inexplicabil cum un proaspăt părinte poate să doarmă cu zgomote asurzitoare pe fundal, dar să fie trezit de cel mai mic scâncet al copilului. De fapt, există o explicație fiziologică pentru asta.
Ni se pare siropos și exagerat când o femeie afirmă că a devenit un alt om odată cu nașterea copiilor. De fapt, este adevărat din punct de vedere anatomic.
Atât studiile recente, cât și o carte dedicată acestui subiect de către dr. Green Kirshenbaum – Știința iubirii de părinte prezintă modificările majore care se întâmplă în creierul îngrijitorilor primari și secundari odată cu venirea pe lume a unui copil.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Modificările sunt atât de importante încât se consideră că matrescența și patrescența aduc cea mai mare oportunitate de neuroplasticitate cunoscută la vârsta adultă și a treia pe parcursul întregii vieți. Primele două mari perioade de înaltă neuroplasticitate sunt între 0 și 3 ani și la adolescență.
Până în prezent, transformările creierului au fost observate la trei grupuri de părinți:
- Mame biologice care sunt femei cisgender (a căror identitate de gen coincide cu genul atribuit la naștere) și îngrijitoare primare.
- Tați biologici care sunt bărbați cisgender și îngrijitori secundari.
- Tați biologici și adoptivi care sunt bărbați homosexuali cisgender și îngrijitori primari.
Dacă pentru mamele biologice ne putem ușor imagina cum cocteilul de hormoni care se manifestă în timpul sarcinii, al nașterii și al primei copilării pot afecta structura creierului, surprinzător este faptul că aceste transformări pot fi văzute și la părinții adoptivi sau îngrijitorii secundari.
Este ceea ce cercetătorii numesc „relație dependentă de doză“, în sensul în care cu cât un tată, de exemplu, este mai activ implicat în îngrijirea copilului, cu atât mai profunde vor fi modificările creierului său. Primul contact cu bebelușul determină o eliberare de oxitocină în creierul tatălui și, cu cât va petrece mai mult timp cu cel mic, cu atât se va elibera mai multă oxitocină, care-i va permite creierului să se adapteze. Decisivă este perioada pe care o petrece cu copilul în primele zile, până în intervalul de 12-16 săptămâni.
Principalele transformări ale creierului din momentul în care devenim părinți
- Specializarea cortexului auditiv prin semnalizarea dată de oxitocină.
Această transformare explică super-puterea mamelor de a auzi strigătele bebelușilor lor, chiar și într-un mediu zgomotos, și de a le indentifica printre plânsetele altor copii.
Tații biologici nu manifestă aceeași sensibilitate pentru plânsul propriului copil, dar îl pot indentifica într-un grup.
- Dezvoltarea de noi circuite pentru a anticipa amenințările, care duce la formarea unei rețele mai extinse, incluzând și amigdala.
Datorită necesității biologice de a-și ține copiii în siguranță, creierul unui părinte capătă abilități similare trupelor SEALs în evaluarea mediului înconjurător.
- Creșterea activării cerebrale atât la nivelul insulei, cât și al cortexului prefrontal, ceea ce rezultă în abilități superioare de empatie.
Acestea sunt vitale pentru construirea capacității de înțelegere a micuței ființe pe care am adus-o pe lume, atunci când are nevoie de noi sau când manifestă comportamente foarte activatoare, cum ar fi plânsul. Totodată, ajută la diminuarea frustrării și a oboselii, resimțite – firesc – de orice părinte.
℗PUBLICITATE
- Schimbări în sistemul de dopamină, care ne programează să simțim motivație, recompensă și calm, atunci când suntem alături de copiii noștri.
Așa se explică de ce noii părinți simt satisfacție și siguranță doar alături de copiii lor în primele luni de viață ale micuților, spre uimirea și, adeseori, lipsa de înțelegere a celor din jur.
- Creșterea în volum a hipocampului, o structură a creierului implicată în memorie și învățare, ca rezultat al acumulării de noi abilități legate de venirea pe lume a copilului.
Un studiu publicat în 2023 a măsurat activitatea hipocampului pentru un grup de bărbați, înainte și după ce au devenit tați pentru prima dată. Confirmând teoria relației dependente de doză, bărbații cu cele mai mari creșteri ale volumului hipocampului erau cei care au înregistrat cele mai mari niveluri de oxitocină și au raportat cele mai înalte niveluri de implicare și atașament în relația cu copilul lor.
Toate aceste transformări demonstrează fără echivoc că, în mod natural, corpul și psihicul uman sunt pregătite pentru îngrijirea optimă a unui copil. Este ceea ce mulți psihologi numesc „instinctul“ matern sau patern. Acela de a dori să fii în preajma copilului tău, de a-l proteja, de a răspunde consecvent la semnalele date de acesta, de a dormi alături de el și de a oferi empatie și iubire.
Și, atunci, cum se întâmplă că avem atâția părinți care nu pot simți pe deplin apropiere față de propriul copil? Care se simt în majoritatea timpului pierduți, anxioși, epuizați, deprimați? (Evident, aceste trăiri sunt absolut normale în anumite momente sau perioade).
Este vorba despre ceea ce dr. Kirshenbaum numește „inhibitori ai creierului de părinte“, care se încadrează în două mari categorii.
- Modul în care am fost crescuți
Și nu vorbim doar de traumele cu „t mare“, pe care oricine le poate identifica ușor. Vorbim și despre ceea ce nu am primit, despre ceea ce ne este străin și care ne sperie, atunci când vine de la copilul nostru. De exemplu, adulții care au fost neglijați în copilărie, care rareori au primit căldură și înțelegere și care au dezvoltat un atașament evitant pot percepe nevoia de afecțiune a copilului ca pe o situație periculoasă, pe care creierul lor vrea să o evite încă o dată. Este nevoie de multă înțelegere și vindecare pentru aceia dintre noi care simt asta, pentru că vine la pachet cu blamare și sentimente de inadecvare, care pot transforma experiența de părinte într-un coșmar.
- Mesajele false și nocive furnizate de societate despre copii „buni“ și despre parentingul de succes
Acestea au la bază idea că perioada copilăriei nu este importantă, că un copil este o ființă inferioară, care trebuie dresată și a cărei voce trebuie suprimată prin obediență.
În realitate, nu numai că suntem natural echipați să ne iubim și să ne îngrijim copilul, dar a deveni părinte reprezintă o ocazie unică, datorită neuroplasticității crescute, de a ne vindeca rănile emoționale și de a ne integra părți reprimate. Iar în cazul situațiilor extreme, de neglijență profundă în propria copilărie, atunci când își țin bebelușul în brațe, acești părinți pot experimenta sentimentul de siguranță pentru prima dată în viață.
Bibliografie
- Kirshenbaum, G, Știința iubirii de părinte, ZYX Books, 2024;
- Saxbe, D., et al. Changes in left hippocampal volume in first-time fathers: Associations with oxytocin, testosterone, and adaptation to parenthood. Journal of Neuroendocrinology. 2023.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
