Începerea școlii înseamnă o avalanșă de emoții, atât pentru copii, cât mai ales pentru părinți. Trecerea într-o altă perioadă a vieții implică pentru cei mici schimbări de tot felul: de la modificarea comportamentului alimentar, respectiv, societal, până la cel emoțional. Nu este de mirare că cei mai gălăgioși și cei mai agresivi sunt copiii din grupele mici, deoarece adaptarea acestora nu se poate face decât treptat, autocontrolul fiind una dintre abilitățile care necesită răbdare și timp. Trebuie, însă, o atenție sporită asupra direcției în care se îndreaptă evoluția copilului.
Amanda Nickerson (director al Alberti Center for Bullying Abuse Prevention din cadrul University at Buffalo) susține că rolul părinților nu este doar acela de a-și proteja copiii, ci și de a se asigura că cei mici se angajează în comportamente sănătoase.
Aceasta face distincția între „conflict“ și „bullying“, menționând faptul că părinții nu definesc în fața copilului granițele dintre cei doi termeni, lucru care ar putea fi facil realizat. Nickerson afirmă că în cazul conflictului interlocutorii sunt pe același taler al puterii, pe când în cazul bullying-ului agresorul se află pe o treaptă superioară față de cel agresat și comportamentul său agresiv este intenționat și repetitiv.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Imperios necesar este să-i dăruim cât mai mult timp puiului de om, în așa fel încât clipele petrecute împreună să fie de calitate, să stabilim o relație bazată pe încredere (indiferent de vârstă) în care dialogul să fie deschis, iar întrebările să reflecte activitățile în care a fost antrenat cel mic (la joacă, printre prieteni, în clasă etc.).
Nickerson cataloghează noțiunea de „bullying“ drept o dorință de control și putere, specifică în mare parte copiilor de vârste mici, care insistă că au dreptate în situații în care este evident contrariul. De aceea, rolul părintelui sau al altor îngrijitori ai copilului este acela de a observa și de a interveni atunci când cel mic insistă să iasă câștigător dintr-o situație, indiferent de circumstanțe. Limbajul și empatia pot fi considerate antidoturi ale intimidării, iar acestea trebuie inserate fără echivoc în dialogul cu puiul de om.
℗PUBLICITATE
Legătura părinte–cadru didactic poate elucida un astfel de comportament, prin faptul că, dacă are o anumită conduită acasă, comportamentul respectiv poate fi repetat și cu colegii săi, iar de aici se pot trage concluzii în urma cărora părinții să acționeze în vederea corijării lui.
Bullying-ul reprezintă un comportament agresiv și nedorit, al cărui laitmotiv este componenta puterii față de alți semeni. Mai precis, este un dezechilibru real sau perceput, care are loc cu o frecvență ridicată. Este dezirabil a fi folosit corect termenul de „bullying“, deși în prezent uzitarea acestuia a devenit destul de frecventă, însă nu mereu adecvată. Sherryll Kraizer (autoare a lucrării 10 Days to a Bully-Proof Child și fondatoare a ONG-ului Coalition for Children) consideră că acest termen este folosit în exces, fiind definit ca o formă de agresiune emoțională. De asemenea, ea consideră că felul în care un copil este etichetat (chiar și de către cadrele didactice) poate face diferența în felul în care părinții percep situația propriului copil – adică doar o fază efemeră sau, dimpotrivă, un comportament uzual al micuțului.
Un rol important îl joacă, așadar, și profesorii sau învățătorii, prin resorturile pe care le au la îndemână (cu vocație și blândețe, fără a-i cataloga într-un fel sau în altul), pentru a preîntâmpina situațiile nedorite la care s-ar putea ajunge. Un rol însemnat îl are și latura emoțională a celor mici. Este necesară dialogarea cu aceștia, când îi agresează pe alții (verbal sau fizic), astfel încât ei să înțeleagă felul în care s-au simțit ceilalți). De asemenea, se impune ca ei să înțeleagă că fapta comisă nu a fost tocmai dezirabilă, pentru că această înțelegere ar putea fi un prim pas în evoluția celui mic. Un exemplu dat de către Kraizer este cel al copiilor cărora le este, încă, greu să împartă lucruri cu alți semeni de-ai lor. Ideea de smuceală a unei jucării din mână altui copil este urmată apoi de greutatea de a recunoaște că nu-i aparține. Returnarea jucăriei poate fi un exercițiu bun pentru ca el conștientizeze cum s-a simțit celălalt. Creșterea empatiei trebuie să primeze, pe lângă faptul că noi, ca părinți, le predăm reguli de igienă, de alimentație, de comportament în societate.
Desigur, trebuie avut în vedere faptul că, până la o anumită vârstă, acestea pot fi comportamente normale (aici cadrul didactic, prin timpul petrecut în clasă, poate face diferența).
Stabilirea unor reguli în familie (pe care copilul să le și înțeleagă și să le poată aplica sau la care să se poată alinia) contribuie la anularea confuziei cu care copiii se confruntă de obicei. Ignorarea cu bună știință de către cei mici a respectivelor reguli poate fi un semnal de alarmă. Ca urmare, părinții pot lua măsuri îndreptate spre anumite comportamente viitoare. Puterea exemplului și concentrarea atenției asupra felului în care micuții se comportă sunt imperios necesare, pentru o bună sănătate și un start emoțional echilibrat în viață.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
