Merg pe stradă, stau pe o bancă în parc, sunt în magazin sau sunt implicată în vreun context social și aud adesea: „Dar tu de ce nu poți să… (continuați voi)?“; „Uite cât de bine se descurcă X, tu crezi că nu ai putea?!“. Comparația e peste tot, în orice activitate, de la școală, la mersul pe bicicletă, datul pe tobogan, cititul sau modul de a reacționa. Am trăit în și cu atâta comparație, încât ne vine aproape natural să ne comparăm unii cu alții, uitând că deși semănăm, suntem și foarte diferiți, venind cu bagaje diferite de acasă.
Citind aceste rânduri, poate acum vă întrebați de ce ar fi rău să compar un copil cu un altul sau, poate, frații între ei? Pe mine așa mă motivau mama, tata, bunica și vorba aceea, „Uite ce bine am ajuns eu!“. Oare, chiar așa e? Mă motiva comparația să învăț mai bine, pentru că înțelegeam sensul și rostul profund al educației în ecuația vieții sau învățam, pentru că speram că într-o zi voi fi apreciat, văzut, auzit pentru ceea ce sunt și, cine știe, poate voi fi eu exemplul pentru altul?!
Comparația poate fi și bună, da, și aici vorbim de acea comparație cu noi înșine, în diverse etape ale vieții, pentru a marca evoluția sau schimbarea de macaz. Un rezultat bun vine ca urmare a unei munci intense, a unei determinări. La fel cum și o schimbare de macaz vine ca urmare a unor aspecte cu impact.
Abilitățile sunt procese, se construiesc
Dacă dăm o căutare rapidă asupra a ceea ce înseamnă „abilitate“, domnul Google ne conduce la doamna Wikipedia, care zice așa: „un ansamblu de elemente conceptuale, teoretice și practice rezultate în urma unui proces de învățare, al cărui scop final este efectuarea unei acțiuni, în urma căruia se așteaptă realizarea și finalizarea unui anumit rezultat dorit“. Pot spune că îmi place această definiție, pentru că menționează faptul că orice abilitate se învață, e un proces, necesită timp, fie că vorbim de cum să construim o cetate din cuburi sau cum să ne strângem hainele de pe jos sau despre cum să ne gestionăm emoțiile.
E adevărat că unele lucruri le facem parcă din inerție (și aici mă refer la anumite abilități motorii), dar știința ne spune că ne ajută memoria procedurală. Însă, pe lângă partea motorie, ajungem să internalizăm reguli, limite, valori prin mesajele transmise către noi, prin faptul că am asistat la anumite activități de familie sau situațiile din viața de zi cu zi (și aici vorbim de memorie implicită și memorie semantică, în termeni tehnici).
℗PUBLICITATE
Atunci când acționăm, putem fie să reacționăm (adică să ne lăsăm duși de impuls), fie să răspundem (atunci când suntem în contact cu noi înșine). Să reacționăm e natural și poate fi de mare ajutor în situații periculoase. Să răspundem e un proces, e ceva ce învățăm atunci când suntem în contact cu noi și poate începe cu: „Ce simt eu, acum?“ sau „Ce mă face să mă simt așa?“. Dar nu este un proces ce apare peste noapte, e un proces ce se învață. Similar, nu ne putem aștepta ca ai noștri copii să aibă implicit niște comportamente sau abilități, dacă noi nu îi învățăm cum să facă asta.
Cum îi învățăm pe copii
În cazul copilului mic (până în 3 ani), nu putem vorbi de învățarea unor comportamente – aici vorbim de setarea unor limite de siguranță și sănătate, pe care le tot repetăm (da, ca o moară stricată), cu blândețe, intervenind de fiecare dată. Copilul ajunge astfel să internalizeze mesajul și chiar să îl reproducă în anumite contexte către alți copii. Concret: „O să te rog să cobori de pe marginea canapelei. Te ajut eu acum. Ești foarte sus, nu ai de ce să te ții“; „O să te rog să pui sticla aceea jos, este pentru curățenie!“; „Te descurci de minune, îmi place că te sprijini de bară!“. Important în această etapă e să le transmitem copiilor mesaje clare, concrete despre ce să facă și nu despre ce să nu facă. Excludem aici situațiile periculoase sau urgente, unde intervenim prima dată și apoi discutăm.
Copilul preșcolar (3-6 ani) poate participa într-un proces de învățare, cu mențiunea că este de durată, nu merge principiul: „Spunem o dată și așa va face!“. El e deja în criza de opoziționism fiziologică, unde contestarea e parte a procesului său de creștere, are nevoie de îndrumare și explicații, de ghidaj și asistență, să lucrăm cu el. Concret: „A devenit o aventură să ajung până la canapea mergând printre atâtea jucării. Cred că ar fi util pentru noi toți, inclusiv pentru jucării, să le strângem după ce ne jucăm cu ele, să le punem la locul lor. Și aș vrea să implementăm asta ca o regulă. Tu ce crezi despre asta? Cum ai vrea să facem?“. Și da, s-ar putea ca un mare „Nuuu, eu nu strâng/ nu vreau/ mie îmi place așa!“ să ne lovească. Și da, respirăm adânc de multe ori (vă spun din propria experiență). „Te ajut eu, facem împreună. Cum ar fi dacă poneii aceștia ar zbura până în cutie? Sau dacă s-ar transforma în mingi și i-aș arunca la coș?“. Și facem împreună chestia asta, eu, ca părinte, poate mai mult în primele zile. Și facem asta un interval de timp, și dacă eu uit, nu am așteptarea ca al meu copil să implementeze (cel puțin nu în prima săptămână). „Se pare că amândouă am uitat de jucăriile astea de pe jos. Hai repede să le strângem împreună“. Și fac asta cu copilul meu iar. Și dacă iar se întâmplă pot veni și spune: „Și jucăriile acelea? Aduc eu coșul?“ sau poate nici nu e nevoie, că el a internalizat deja mesajul și regula. Totodată, e bine să apreciez procesul sau activitatea în sine: „Mulțumesc că ai strâns jucăriile. Ce rapid ai fost!“. Pentru copiii mai vizuali, merge chiar să fac un tablou cu activitățile de seara: strâns jucării, cină, baie, spălat pe dinți, pijamale, citit, etc., pe care să îl bifez la început.
Cuvinte de încurajare
Orice schimbare, chiar și impunerea unei noi reguli, atrage după sine anxietate și opoziție, inclusiv din partea noastră, a adulților. Să fim blânzi cu noi, să ne amintim că orice învățare e un proces. Și să ne dăm voie să învățăm să răspundem, reacționând mai puțin.
Din culise
„Dar X de ce poate și tu nu?“ sau „De ce nu stai/ faci/ ești și tu ca…?“ rulează și în mintea mea adesea. Acolo îmi dau voie: s-ar putea să nu ne putem controla gândurile, pentru că am trăit comparația atât timp, încât e aproape un automatism. Dar, totul se schimbă în ceea ce privește comportamentele noastre − asupra acestora, prin practică și repetiție, putem avea control. Este un proces! − îmi repet adesea, cu blândețe.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
