Skip to content

Aleg să scriu acest articol despre neajutorarea pe care o simt copiii și adolescenții, pentru că mulți dintre părinții care iau legătura cu mine îmi adresează această întrebare. Deseori, mi-aș fi dorit ca ei să-mi fi adresat întrebarea mai devreme sau să fi avut mai demult instrumentele necesare pentru a-și ajuta copii. Mi-aș fi dorit și ca ei să fi știut ce să nu facă. Din păcate, atunci când vorbim despre neajutorare, părinții fac anumite lucruri pentru că-și iubesc mult copii și le vor binele, însă acele comportamente nu-i ajută pe cei mici să se simtă competenți și să aibă încredere în propriile forțe.

Cum ajung copii să se simtă neajutorați

Neajutorarea este un sentiment care se învață. Se învață ca urmare a experienței repetate, în care copilul tău s-a simțit incapabil să schimbe o situație cu care s-a confruntat în mod repetat. Încă de când s-a născut, cel mic a plâns pentru a-ți semnala că are nevoie de ceva. Prin faptul că tu ai fost acolo pentru el și ai făcut ce este nevoie pentru a schimba situația, i-ai dat sentimentul de control și că, indirect, poate să-și îndeplinească nevoia.

Copilul a crescut și, după vârsta de doi ani, sau poate chiar mai devreme, ți-ai dat seama că are nevoie să facă el personal ceva, atunci când se confruntă cu o situație negativă. Această nevoie este foarte firească. Practic, el vrea să-și demonstreze că are abilitatea de a face față situațiilor negative. A vărsat laptele pe jos, vrea să-l șteargă. A căzut de pe bicicletă, vrea să se ridice. A rupt o carte, vrea să o lipească. Mulți copii sunt foarte vocali și insistenți când vine vorba despre eu. „Eu vreau“ și „Eu pot“ sunt replici la care sunt convinsă că n-ai avut de fiecare dată răbdarea să răspunzi cu calm și cu cel mai mare tact.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


De ce are nevoie cel mic să facă lucruri singur sau cu ajutor minimal

De fiecare dată când reușește să facă față unei situații negative sau să repare ceva singur, își demonstrează că este capabil și că nu este neajutorat. Știu că, uneori, n-ai timp să aștepți ca cel mic să facă în ritmul lui lucrurile sau că nu le face suficient de bine și, atunci, simți nevoia să le mai faci o data. Însă vreau să te invit să privești cu mare atenție modul în care reacționezi și felul în care te comporți în aceste momente. Întrebarea este: „Cum răspunzi de cele mai multe ori?“. Există momente în care nu poți aștepta și în care te grăbești sau nu-l poți lăsa pe cel mic să repare ceva, pentru că nu poate. Însă ceea ce contează este cum răspunzi cel mai frecvent.

℗PUBLICITATE



Și pentru mine este o provocare să-mi cultiv răbdarea, să dau volumul anxietății mai încet și să fiu în totalitate prezentă pentru fiul meu. Prezența îmi este necesară pentru a putea răspunde emoțional și comportamental așa cum știu că i-ar fi de folos și pentru a putea evalua nivelul de dezvoltare a abilităților lui, pentru a-l ajuta doar când și cât este necesar.

Am scris mai sus, pentru a răspunde& „cum îi este de folos“. Aici recunosc că m-am confruntat cu o altă provocare (cu care probabil te-ai confruntat și tu). Mă refer la provocarea de a sta cu furia, frustrarea, tristețea, durerea, neputința copilului tău. În acele momente, busola mi-a fost acest gând: „Cum îi este lui de folos?“. Dacă vreau să-l învăț să nu fugă de emoțiile negative, ci să stea cu ele, trebuie să stau și eu, alături de el, cu ele.

Ce să nu faci ca părinte

  1. Să încerci să nu fii prea protector cu copii tăi. Dacă intervii mereu sau prea devreme, copilul tău învață că nu se descurcă singur.
  2. Să nu fii prea critic și să nu ai așteptări nerealiste. Dacă copiii înțeleg că nu sunt suficient de buni, orice ar face, cu timpul, vor renunța să mai încerce.
  3. Să te străduiești să nu pedepsești eșecul, ci să recunoști efortul depus și progresul făcut de copilul tău.
  4. Să nu modelezi neajutorarea. Mai simplu spus, modul în care tu te comporți în momentele dificile este un model pentru cel mic. Dacă te panichezi sau spui frecvent că nu poți sau nu te descurci, copilul tău va ajunge, la rândul său, să se simtă neajutorat în situații dificile.

Ce să faci ca părinte

  1. Încurajează și laudă efortul, nu doar rezultatul final.
  2. Lasă copilul să se chinuie un pic atunci când se confruntă cu o provocare. Amintește-ți cum a învățat să meargă, de câte exerciții și căzături a fost nevoie.
  3. Învață-l să rezolve probleme! Ghidează copilul prin întrebări, pentru ca el să rezolve singur problema și rezistă tentației de a rezolva problema în locul lui.
  4. Permite-i să aleagă și să fie independent. Acest lucru îl ajută să se simtă competent și să aibă încredere în sine.
  5. Învață-l să privească eșecul ca parte a procesului de învățare.

Citește și:

Alexandra Iacob este psiholog clinician (practicant autonom) și lucrează în propriul cabinet de psihologie cu copii, adolescenți, tineri și familiile acestora. A absolvit masteratul în Psihologia Dezvoltării și Psihologie Clinică la Universitatea Heidelberg din Germania în 2014. Alexandra este pasionată de oameni și dezvoltarea lor, de neuroștiințe și de viață. Își iubește meseria și caută mereu experiențe care să o ajute să se dezvolte personal și profesional.

Caută
Prezentare generală a confidențialității

Acest site utilizează cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență de navigare cât mai plăcută și eficientă. Informațiile colectate prin intermediul acestor fișiere sunt stocate în browserul tău și ne ajută să:

  • recunoaștem dispozitivul tău atunci când revii pe site;
  • păstrăm preferințele tale;
  • înțelegem mai bine ce secțiuni ale site-ului sunt cele mai accesate și relevante pentru tine.

Poți ajusta oricând setările cookie-urilor, astfel încât să alegi exact ce informații dorești să partajezi. Confidențialitatea ta este importantă pentru noi.