skip to Main Content
Cum Să Recunoaștem O Relație Toxică Sau De Ce-i Iubim Pe Oamenii Care Ne Rănesc?

Cum să recunoaștem o relație toxică sau De ce-i iubim pe oamenii care ne rănesc?

Calitatea relației cu partenerul de viață poate fi o sursă constantă de fericire sau un șir nesfârșit de angoase. Nu rareori, ne întrebăm dacă suntem în relația potrivită sau cu persoana cea mai potrivită pentru noi. Puțini sunt cei care își dau seama că sunt implicați într-o relație ce ar putea fi etichetată drept abuzivă – până când nu scapă dintr-o asemenea relație ori dau peste o carte de dezvoltare personală, un articol, un film, etc. prin care își conștientizează situația. Suntem obișnuiți ca, atunci când vorbim de abuz, să ne gândim doar la cel fizic. Și recunosc cu tristețe că, în spațiul românesc, acest tip de abuz încă mai domină, așa încât nu e de mirare că despre abuzul psihic sau emoțional nici măcar nu vorbim, ci îl trecem rapid cu vederea – că doar nu lasă vânătăi vizibile, nu? Sau… așa am fi tentați să credem.

Când am citit mesajul uneia dintre cititoarele noastre (trimis pentru rubrica „Cititorii întreabă“) am regăsit în el multe dintre elementele unei relații abuzive:

„Am 27 de ani, iar de 3 ani sunt într-o relație cu actualul partener. La început, pentru o perioadă, lucrurile au mers de la sine, după care au apărut «problemele»: în continuare, ținea legătura cu fosta lui prietenă (își trimiteau poze, mesaje), lucru care m-a deranjat deoarece era făcut în mod frecvent; apoi, conversa și cu alte persoane de sex feminin, una dintre acestea împărtășindu-i în mod direct sentimentele pe care i le poartă și dorința de a locui împreună cu el. În momentul în care i-am spus că mă deranjează aceste lucruri și că nu e normal felul în care se comportă, a început să mă amenințe că ne despărțim, că nu sunt eu în măsură să îi spun cu cine să vorbească și cu cine nu.

℗PUBLICITATE




Timpul a trecut, a încetat să mai țină legătura cu aceste persoane, dar în continuare se supără din absolut orice; oricât aș încerca, mereu aruncă vina pe mine pentru absolut orice. Îmi aruncă în față chiar și lucruri pe care nu le fac. Creează conflicte din orice; am ajuns să îmi fie frică să îi mai atrag atenția asupra modului în care se comportă, de frică să nu înceapă să spună că relația asta nu funcționează și că el nu mai vrea să continuăm, lucru pe care îl face ori de câte ori îl deranjează ceva din ceea ce îi spun.

De fiecare dată când se supără, îmi blochează numărul de telefon, iar dacă încerc să discut cu el spune că îl agasez, că îl hărțuiesc. Dacă discutăm despre ceva ce m-a deranjat, se întâmplă să mă lase în mijlocul străzii și să o ia la fugă, la propriu. După ce îi trece, spune că tot eu sunt de vină și îmi arată cât de mult se sacrifică – de vreme ce suntem împreună. Toate acestea se întâmplă în momentul în care eu încerc să vorbesc cu el despre felul în care se comportă; dacă nu îi spun nimic, indiferent cât m-ar răni, totul pare a fi bine și frumos; cum apare o discuție și încerc să vorbesc despre felul în care mă simt, se dezlănțuie iadul. Dacă aveți vreun sfat despre cum ar trebui să procedez, vă rog să mă ajutați. Știu că fiecare persoană vine cu bagajul său emoțional din copilărie și din relațiile trecute, dar simt că nu mai pot și că, orice aș face, tot nu e bine.“

Și așa, mi-am adus aminte de un articol recent publicat în Business Insider, unde terapeuta Shannon Thomas, autoare a cărții Healing from Hidden Abuse, descrie abuzul psihic și emoțional ca pe un proces care se instalează insidios, la fel ca o otravă cu efect întârziat. Aceasta spunea în interviu că abuzul psihic „începe frecvent cu un comentariu răutăcios azi, o insultă mâine, pe care victimele frecvent le ignoră sau cărora le găsesc o justificare: «Era iritată, a zis-o la nervi» – și acest lucru se întâmplă pentru că personalitățile abuzive joacă frecvent rolul partenerului perfect, în special la început sau în momentele publice. Partenerii acestora își doresc să creadă că fața cea bună este adevăratul sine al abuzatorului, iar pe măsură ce masca le cade tot mai frecvent, partenerii își tot spun că a fost doar o ieșire de moment și se autoculpabilizează pentru faptul că celălalt este furios.“

Oamenii nu își dau seama că se află în relații toxice, chiar abuzive, decât atunci când costurile personale sunt deja foarte mari sau când deja ei nu mai prezintă interes pentru partenerii lor. Și astfel, se trezesc că au o prăbușire emoțională, pe care – în multe cazuri – ei nu o pot înțelege și nici nu-i pot da vreun sens. Întâi se simte durerea pierderii unei relații, cu tot doliul asociat, apoi, pe măsură ce se ridică ceața, apare frecvent sentimentul de vină („Dacă nu adoptam comportamentul X, am mai fi fost încă împreună?“) și îndoiala de sine („Probabil, chiar are dreptate și exagerez eu. Nu a fost mare lucru, era doar un flirt inocent“). Și, de obicei, în această etapă, există tendința de a menține sau relua legătura și a-i mai da o șansă fostului partener, ce interacționează iarăși prin control (chiar dacă nu e întotdeauna conștient de acest tipar al său). În unele cazuri, mai târziu apare chiar și sentimentul de revoltă amestecată cu furie și vinovăție („Cum am permis să mi se întâmple asta?“ sau „De ce nu mi-am dat seama mai devreme?“).

Învățăm despre iubire din prima relație semnificativă de iubire pe care o avem – cu persoanele de atașament (părinții sau alți adulți apropiați) – și ulterior reproducem acel model integrat în noi foarte de timpuriu în viață. Dacă în relația cu aceștia nu ne-am simțit iubiți, nu vom înceta să îi iubim pe ei, ci vom crede despre noi că nu merităm iubire, fiindcă nu suntem suficient de buni, ajungând chiar să credem despre sine că suntem defecți și, deci, avem o vină și se cuvine să simțim rușine.

Cu această lecție de „iubire“ învățată (dacă o putem numi așa), vor intra în relație partenerii așa-numiți „codependenți“, adică victimele. Iar așa cum Shannon Thomas spunea, „oamenii rămân parțial implicați în aceste relații, deoarece vor să recâștige afecțiunea partenerului abuzator“. Cu toate acestea, la mijloc este și un proces biologic, ce implică creierul, care codifică biologic experiențele repetate (cam așa cum se formează o cărare în lanul de porumb – cu cât e mai bătătorită, cu atât e mai probabil să fie folosită și alte dăți). Thomas descrie atașamentul biologic dintre victimă și abuzator, între care afirmă că există o „legătură traumatică“. Și de ce, totuși, spun că e un proces biologic? Deorece o relație abuzivă psihic este ca un roller-coaster, pe parcursul căruia apar rare dovezi de iubire (atunci când „ești cuminte“) și frecvente comportamente de control din partea partenerului (precum învinovățiri, amenințări cu despărțirea, jigniri, tăcerea ca pedeapsă și gaslighting ca distorsionare a realității). Ce înseamnă asta, pentru corpul victimei? O alternanță între hipersecreție cortizolică (hormonul de stres) și dopamină, atunci când te comporți exact așa cum se așteaptă partenerul – iar asta e suficient ca să instituie un ciclu adictiv real, biologic, și explică de ce, de multe ori, este atât de dificil să părăsești o relație de acest fel.

℗PUBLICITATE




La această legătură biologică traumatică face referire și terapeutul Ross A. Rosenberg,  în cartea sa, intitulată The Human Magnet Syndrome: Why We Love People Who Hurt Us.  El se folosește de un eseu metaforic pentru a le explica cititorilor ciclul unei relații abuzive, denumită „Dansul codependenței“:

E un dans disfuncțional ce necesită doi parteneri opuși, dar care se compensează perfect unul pe altul. Neputința unuia hrănește și validează credința celuilat despre iubirea de sacrifiu. Codependentul (cel care încearcă să-i repare sau să-i mulțumească pe cei din jur) și Dependentul (cel care controlează sau primește eforturile partenerului și care frecvent prezintă trăsături narcisice sau borderline). Condependenții confundă frecvent grija față de ceilalți cu loialitatea și iubirea. Deși se mândresc cu acest fel altruist de devotament față de cei din jur și mai ales față de partenerii lor, de cele mai multe ori ei ajung să își piardă identitatea în încercarea de a mulțumi pe toată lumea și acumulează multă frustrare, atunci când observă că partenerul nu face același lucru pentru ei. Și asta îi face să se simtă neapreciați și folosiți. Dar fiindcă au învățat că nevoile lor nu contează, ei nu știu nici cum să și le exprime. Iar asta face ca, de cele mai multe ori, codependenții să rămână tăcuți și să-și ducă povara sau sacrificiul ca pe un martiriu. Pentru ei, iubirea este echivalentul sacrificiului. Iar această credință disfuncțională le va fi frecvent activată în relația cu un partener narcisic, centrat doar pe propriile nevoi și adesea indisponibil emoțional. Așa se face că amândoi rămân în dans. Codependenții își închipuie că nu vor găsi niciodată un partener care să-i iubească pentru cine sunt ei, ci doar pentru ce pot face pentru partener. Așa că vor continua să danseze, deși nu se simt bine, acumulează furie, tristețe și sentimente de neajutorare. Narcisicii vor continua pentru că se simt admirați, puternici, dețin controlul dansului și controlul asupra partenerului, iar pentru ei asta este o dovadă de iubire, care are efect atât timp cât o vor primi.“

Și, totuși, ce este de făcut?

Recunoaște semnele unei relații toxice

Vezi dacă se evidențiază un tipar comportamental de ignorare a nevoilor tale de către partenerul tău, atunci când ți le exprimi. Și dacă cei apropiați sunt deranjați de cum se comportă partenerul tău cu tine. De exemplu: te amenință, te pedepsește cu tăcerea atunci când încerci să discuți despre îngrijorările tale, ba chiar ți le bagatelizează și te învinovățește pentru cum se simte el(ea). Se victimizează frecvent. Te face să te îndoiești de tine, de părerile tale și chiar de sentimentele tale. 

Asumă-ți propria poveste de viață, cu vulnerabilitatea inerentă, precum și contribuția ta la dansul disfuncțional cu partenerul tău

Cum ai învățat în copilărie că arată iubirea? Care erau dovezile de iubire dintre părinții tăi, la care ai asistat când erai copil? Cum te-ai simțit iubită de ei? Ce mesaje ai luat cu tine din copilărie? Sunt ele în vreun fel legate de relațiile actuale? Identifici vreun pattern de relaționare pe care l-ai preluat de la ei? Recunoaște-ți nevoile și învață să le exprimi. Nu presupune că celălalt poate ghici gândurile și nevoile tale, iar atunci când nu face asta, să crezi automat că nu ține la tine și să îl pedepsești prin tăcere, retragerea afecțiunii etc. Folosește afirmații care vorbesc depre tine. Nu acuza, întrucât e foarte puțin probabil ca cineva care se simte deja vinovat să încerce să repare. Spune, de exemplu: „Eu aș aprecia, dacă …“ sau „Pentru mine este important să …“ ori „Atunci când se întâmplă asta, eu mă simt …“ etc.

Ești responsabilă de propria fericire – până când vei învăța să te iubești pe tine, pe copilul din tine (care crede că nu merită iubire), orice vei face pentru ceilalți nu va fi niciodată suficient

Gáspár György, în cartea sa Copilul invizibil, dă exemplul unei mantre pe care ar trebui să ți-o spui când ai tendința de a uita că ești un om demn de iubit: „Nevoile și dorințele mele sunt la fel de importante ca ale celorlalți oameni. Și nu ajută la nimic să-i las pe alții să se poarte nepotrivit cu mine. Este mai mult decât firesc să primesc respect, atâta vreme cât și eu îl ofer. Viața este mult prea scurtă, pentru a tolera orice comportament necivilizat din partea celor din jur. Sunt SUFICIENT DE BUN și de VALOROS. SUNT IMPORTANT, așa cum sunt.“

Și nu uita: nu trebuie să treci singură prin asta. Acceptă sau cere ajutor de la prieteni, familie, ba chiar ajutor specializat (psihoterapie, consiliere, consultație psihiatrică) – nu pentru că ar fi ceva în neregulă cu tine, ci pentru că îți datorezi ție însăți să ai grijă de tine cum ai și de ceilalți.

Cornelia Paraipan

Cornelia Paraipan - medic rezident în psihiatria copilului și adolescentului; psihoterapeut de familie - în formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, voluntar în cadrul organizației Salvați Copiii la Centrul de Educaţie Emoţională și Comportamentală pentru Copii, cu experiență anterioara în terapia comportamentală pentru copii cu tulburare de spectru autist.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută