Cum să renunț la a mă mai compara cu altcineva și la a mă critica? Este una dintre întrebările pe care le-am primit, de curând, la #LateralTalks, un dialog purtat împreună cu Cristina Ilinca.
Acum, revenind la întrebare sunt de părere că acest gen de „comportament mintal“ funcționează precum o adicție (mai precis, mintea umană consideră că nu mai putem trăi fără acest obicei); iar, la fel ca și în orice altă dependență, la baza acesteia este o experiență traumatizantă (să-i spunem o micro-traumă), compusă dintr-o serie de întâmplări relaționale anevoioase, în care am învățat că pentru noi nu există loc în această lume, că în felul în care suntem nu putem exista, nu putem fi demni de iubire și că suntem în consonanță doar dacă simțim la fel ca și alții. Explicația cea mai potrivită (din punct de vedere psihologic), este că, cel mai probabil, acest tip de obicei s-a sedimentat în copilărie, devenind parte a bagajului relațional cu care am venit de acasă și ne-am obișnuit atât de tare cu el, încât nu ne imaginăm că am putea să mai renunțăm la el și, astfel, ajungem să ne facem rău, fără a fi conștienți de acest fapt. Cumva, în timp, am devenit sclavii analogiilor, a criticilor și ai lui „nu sunt suficient de bun“, iar anumite contexte au înrădăcinat bine acest gând.
Teoria copilului invizibil ne arată că dacă îndrăznim să ne întoarcem în timp (pe filonul narativ al poveștii noastre de viață), am putea descoperi sensul acestei adicții față de critică și comparații și, mai important, am putea înțelege cum s-a ajuns în acest context. Înțelegerea este o parte esențială pentru a face schimbări în universul nostru interior, dar și în cel exterior. Cel mai probabil, din foarte multă anxietate și teamă (ca nu cumva să greșească cu noi), părinții sau adulții responsabili de creșterea și educația noastră, au ajuns să ne cultive această abilitate de a ne oglindi, în mod constant, în ceilalți, lucru care, în timp, s-a transformt într-un comportament subordonat.
℗PUBLICITATE
Ceea ce este important de știut este că nu ne-am născut cu acest obicei nesănătos, că suntem suficient de buni, indiferent de ce facem sau ce nu facem, și, mai presus de orice, aprioric de rezultatele celor ce gravitează în jurul nostru. Astfel, avem nevoie să ne cunoaștem, să ne familiarizăm și să ne îmbrățișăm cu blândețe povestea de viață, să o edităm și să o relatăm unor persoane de încredere. Vindecarea de autocritică și paralelisme este genul de schimbare care se produce în relație, iar dacă am găsit persoana potrivită, aceasta va aduce, în conexiunea cu noi, empatia suficientă și necesară pentru a învăța să ne raportăm diferit la noi înșine și la ceilalți.
Dacă în terapie îmi cere cineva să lucrăm pe un astfel de obicei nesănătos, încurajez persoana respectivă să fie cât mai curioasă, să-și îndrepte atenția dinspre minte înspre corp, să simtă ce gen de trăiri îi creează în trup acest tip de comportament, și apoi să descopere care este marea sa temere, precum și să proiecteze scenarii posibile (sub atenta și blânda îndrumare a vocii rațiunii), asupra a ce s-ar putea întâmpla dacă ar ajunge să renunțe la această relație, sau ce ar putea păți dacă ar ieși din această dependență a comparațiilor? Și, adesea ajungem la concluzia că, de fapt, aceasta este o strategie inconștientă de autoprotecție, un mecanism de apărare prin care tindem să ținem la distanță durerea emoțională și cea relațională, dar care, de facto, nu face nimic altceva decât să conserve în suc propriu suferința noastră psihologică. Prin urmare, una dintre soluții ar fi să „săpăm“ suficient de adânc în universul nostru interior pentru a ajunge la acele resurse psihologice pe care le putem folosi drept instrumente în gestionarea criticilor și a comparațiilor, iar acestea sunt curajul, compasiunea și conectarea.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
