fbpx
skip to Main Content

Imaginează-ți că atunci când ai devenit părinte te-ai urcat la volanul unei mașini noi, imediat ce ți-ai luat permisul de conducere. Ești emoționat, palmele îți transpiră, fericit și, totodată, copleșit în noua situație căreia trebuie să îi faci față. Brusc, sunt multe lucruri pe care trebuie să le faci în același timp, să dai atenție unor amănunte foarte importante, cărora înainte nici nu te-ai gândit că le-ai putea da vreo importanță, să fii concentrat și prevăzător, să încerci să ghicești comportamentele celorlalți participanți la trafic.

Povestea mea și câte ceva despre parentaj

Aveam 19 ani atunci când mi-am luat permisul de conducere și îmi amintesc și acum toate senzațiile care mi-au inundat mintea și corpul. Am devenit mamă la 28 de ani, iar primii doi ani am fost temătoare, concentrată și atentă ca un începător într-ale condusului.

Comparația aceasta cu urcatul la volanul unei mașini, cred eu, este foarte potrivită, pentru că denotă imensa responsabilitate pe care o avem în rolul de părinți, fericirea de a fi în acel rol, dar și maturitatea de care avem nevoie să dăm dovadă.

Comparația aceasta se oprește în momentul în care realizăm că atunci când devenim părinți nu avem de a face cu un obiect pe care, odată ce ai învățat să îl manevrezi, îl poți folosi din ce în ce mai bine, repetând tot ceea ce ai deprins. Ci avem de-a face cu o ființă umană care se dezvoltă și crește, ale cărei nevoi se schimbă odată cu trecerea timpului, așa cum se schimbă și ale noastre.

Una dintre provocările vieții de părinte rămâne reconsiderarea poziției noastre de-a lungul „călătoriei“ împreună cu ei, copiii noștri. Cine suntem noi în acel moment? Cine au devenit ei?

Sunt intrigată și surprinsă atunci când îmi pun periodic aceste întrebări, pentru că realizez, de fiecare dată, că ne schimbăm atât de mult. Această reconfigurare personală conectată la momentul prezent demonstrează că echilibrul, atât de mult lăudat, nu poate fi decât o percepție temporară și că flexibilitatea ar trebui să devină dezideratul nostru cel mai de preț. Deși calitatea noastră de părinți nu se schimbă niciodată, modul în care îndeplinim acest rol în viețile copiilor noștri e de dorit să se plieze pe principiul flexibilității și pe cel al adaptării continue.

Atenția și grija: daruri de preț în toate relațiile noastre

Așa cum Gary Chapman a descris și numit diferite limbaje ale iubirii (al iubirii prin atingere fizică, prin cuvinte, petrecând timpul împreună sau oferind cadouri), așa putem vorbi și despre cele două tipuri de susținere sănătoasă pe care este de dorit să le putem practica în relațiile noastre: grija asertivă și grija suportivă. Copiii învață de la noi despre iubire și, așa cum le-a fost oferită atenția, așa o vor oferi mai departe.

℗PUBLICITATE



Ce este grija asertivă?

Această grijă se exprimă atunci când nevoile copilului sau ale partenerului sunt îndeplinite direct, fără a cere permisiunea celui care primește. De cele mai multe ori, grija asertivă este modul potrivit de a oferi atenția și dragostea noastră atunci când copiii sunt foarte mici.

În primele luni, chiar ani de viată, ei nu își pot exprima foarte clar nevoile sau frustrările. Așa că ce facem? În multe dintre cazuri trebuie să ghicim care sunt nevoile omulețului din fața noastră. Până să ne obișnuim cu programul de somn sau de masă, reușim acest lucru, observând și ascultându-ne instinctul. „Grija asertivă se referă la grija oferită din decizia că cel care primește nu își poate îndeplini singur acele nevoi.“ − (Growing up again, Clarke & Dawson). Odată ce învață să comunice prin gesturi sau limbaj, copiii ne dau semnale despre cum ar dori să fie îngrijiți sau nu.

Atunci când copiii noștri se dezvoltă într-un mod sănătos, nevoia lor de grijă asertivă se schimbă. Nu sunt de acord cu exprimarea că ar trebui să ne tratăm copiii ca pe niște mici adulți, ci sunt adepta ideii că ar trebui să ne tratăm copiii ca pe niște persoane întregi, cu drepturi și obligații, oferindu-le ceea ce au nevoie într-un mod respectuos.

Oferirea grijii într-un mod asertiv (fără să întrebăm ce are nevoie omul, de fapt) poate fi o încălcare a drepturilor personale, poate fi un mod intruziv în care presupunem și nu știm. Cu cât intențiile noastre sunt mai bune, cu atât o limită fermă a celeilalte persoane ar putea să ne doară. Astfel că, pe măsură ce timpul trece și noi ne schimbăm, iar copiii noștri cresc, este nevoie să ne direcționăm eforturile către a oferi atenție și grijă așa cum au nevoie.

Ce este grija suportivă?

„Grija suportivă este prezența iubitoare a celui care oferă ajutor“ − scriu autorii cărții Growing up again. Poate fi exprimarea unei dorințe de a ajuta, dar al cărei răspuns poate fi de acceptare, declinare sau negociere sau poate fi o acțiune ca răspuns la o cerere. Astfel că, a aștepta ca cineva să îți ceară ajutorul, atât timp cât poate să o facă, nu înseamnă că nu suntem părinți buni, pentru că nu venim în întâmpinarea nevoilor copilului; iar el nu este un copil rău, dacă refuză oferta noastră și nici nu înseamnă că nu ne apreciază pe noi ca persoane.

Pentru a fi mai ușor, ne putem imagina cele două tipuri în care ne putem oferi atenția și exprima grija ca pe două benzi al traseului nostru ca părinți. Avem posibilitatea de a circula pe amândouă, pentru că duc în același sens, dar pe parcursul existenței noastre le putem schimba între ele, pentru a ne respecta și onora relațiile.

Eu sunt Andreea Răduță, mamă de fată și de băiat, Good enough Parenting coach și creatorul programului #managementecran. Iubesc să scriu și să citesc, să petrec timpul cu familia mea, iar misiunea mea este să găsesc moduri în care pot aduce un beneficiu lumii în care trăim.

Caută
Coșul de cumpărături
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0