Contează poate mai mult decât ne imaginăm la o primă abordare felul în care e diseminată în media informația legată de suicid. Organizația Mondială a Sănătății și Asociația Internațională pentru Prevenirea Suicidului au elaborat o serie de ghiduri în care sunt explicate modalitățile prin care poate fi abordată această temă.
Scopul acestui articol este punctarea elementelor esențiale de care jurnaliștii și specialiștii media trebuie să țină cont atunci când raportează informații despre comportamente de autovătămare, tentative de suicid, cazuri de moarte prin suicid.
De ce contează și ce știm la momentul actual?
La nivel mondial, aproximativ 700.000 de oameni mor anual prin suicid, iar numărul celor afectați este mult mai mare. În acest context, avem nevoie de un efort concertat al specialiștilor din mai multe domenii, printre care și cei din media.
Avem deja o idee, pe baza cercetărilor, asupra faptului că poveștile larg răspândite despre moarte prin suicid sunt adesea urmate de mai multe cazuri de suicid. Mai știm faptul că prezentarea poveștilor despre depășirea unui moment de criză poate scădea ușor tendința oamenilor de a apela la această metodă. Acesta este efectul protectiv Papageno (vezi opera Flautul fermecat, compusă de Mozart), care se referă la influența pozitivă pe care o poate avea mass-media asupra persoanelor cu gânduri suicidare, prin relatarea echilibrată a știrilor despre sinucidere și prin prezentarea unor soluții și resurse utile pentru ajutor.
Nu trasăm o relație de tip cauză-efect între aceste variabile, acesta poate fi încă un factor important de luat în considerare, pentru că review-urile sistematice (le puteți găsi la secțiunea „referințe“ din ghid) concluzionează faptul că raportările media legate de decesul prin suicid pot contribui la alte acte suicidare.
În ghidul de care aminteam mai sus, care poate fi consultat aici, sunt formulate următoarele recomandări, împărțite în categoriile „de făcut“ și „de evitat“.
℗PUBLICITATE
Ce poate face media?
În primul rând, să furnizeze informații corecte, care să educe, nu să perpetueze mituri și tot soiul de dezinformări sau informații cu o amprentă puternică a aversiunii culturale față de suicid.
- Să furnizeze informații despre locul unde și felul în care oamenii pot apela la ajutor. De preferat ar fi ca aceste aspecte să fie precizate încă de la începutul știrii și să fie recomandate liniile telefonice, centrele care oferă servicii de calitate și posibilele grupuri de suport.
- Să admită că și cei care lucrează în media pot fi afectați de subiect, mai ales prin faptul că sunt expuși. Astfel, este necesară asigurarea suportului pentru aceste persoane.
- Să acorde o atenție deosebită atunci când e raportat un caz de moarte prin suicid al unei celebrități. Acest eveniment nu ar trebui glorificat pentru a nu-i încuraja și pe alții. Preferabil să fie raportate detalii despre viața persoanei în cauză, despre cum a contribuit și cum i-a afectat pe apropiați moartea acesteia.
- Să contribuie la educarea publicului, apelând la informații corecte, validate științific și prin demontarea miturilor.
- Să furnizeze informații legate de felul în care oamenii afectați pot face față și despre cum să ceară ajutor de specialitate la nevoie.
Ce nu ar trebui făcut și de ce?
Ceea ce urmează să enumăr nu e indicat de făcut, pentru că cei vulnerabili sunt la risc de a imita comportamentul. Apare astfel contagiunea legată de suicid sau efectul Werther (personajul din romanul lui Goethe, Suferințele tânărului Werther, care ajunge să se sinucidă), mai ales dacă știrea e senzațională. În 1974, sociologul David Phillips a numit „efectul Werther“ fenomenul psihologic prin care procedeul de mediatizare al unei sinucideri antrenează un șir de sinucideri în populație. Percepută de către public ca „legitimizată“ de către mass-media, sinuciderea devine o soluție a problemelor personale.
Comportamentul de imitare e mai probabil să aibă loc dacă știrea este prezentată în mod repetat în buletinele de știri, dacă există similarități între persoana decedată și individ, acesta ajungând să se identifice cu victima, și dacă acesta face parte din anumite categorii vulnerabile (minorități, tineri, persoane care suferă din cauza unor tulburări psihice etc).
- Nu ar trebui descrisă în detaliu metoda (de exemplu, tipul, combinația de substanțe, cantitatea sau alte aspecte de acest fel).
- Nu ar trebui oferite detalii despre locul unde a avut loc actul suicidal: există riscul ca spațiul respectiv să capete o reputație sau să câștige o notorietate din acest motiv;
- Nu ar trebui oferite detalii despre ultimele cuvinte lăsate de persoana în cauză, dacă s-a întâmplat să scrie un mesaj ori un bilet.
- Limbajul senzațional at trebui evitat (mai ales în titluri, pentru atragerea atenției), la fel și informațiile care romanțează sau care prezintă suicidul drept o alternativă viabilă. Spre exemplu, sunt mai potrivite formulări de tipul: „creșterea numărului de decese prin suicid“, decât „ne confruntăm cu o epidemie de sinucideri“. Este absolut necesar ca subiectul să fie încadrat ca o problemă de sănătate mintală, nu ca o crimă, și să fie raportate și explicate corect cifrele.
- Nu ar trebui redusă cauza la un singur factor. Fenomenul e complex, există mai mulți factori care determină evenimentul.
- Nu ar trebui folosite poze, filmări, înregistrări cu persoana în cauză.
- Nu ar trebui livrate știri despre caz în buclă sau ca știrea legată de suicid să fie prima prezentată în buletinele de știri.
Fiecare recomandare este detaliată în ghid, iar la secțiunea „referințe“ sunt multiple ghiduri și cercetări în acest sens, utile pentru jurnaliști, redactori. Mai multe resurse pot fi accesate aici.
În final, cred că e util să recunoaștem un adevăr universal despre suicid, ca problemă de sănătate, anume faptul că implică multă durere psihică, multă suferință, iar lumea din care persoana se angajează în acest act e diferită de poveștile cu rădăcini culturale care circulă frecvent. Cu acest gând în minte, cred că ar trebui să pornească fiecare discuție și fiecare demers în acest sens.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
