Aș vrea să vă spun o poveste. E despre vulnerabilitate și curaj, dar poate mai chiar mai mult despre curiozitate și acceptare. Deși am avut numeroase idei și teme în minte și am tot vrut să scriu, articolele au rămas nescrise zi după zi. Și, mai mult decât atât, nici nu am făcut mare lucru în perioada asta. Cel puțin, profesional. Cel puțin, aparent.
Până în decembrie 2016, ziua mea începea undeva la ora 7:00 și se termina când se termina, de regulă după 11-12 ore de muncă, studiu, cursuri, formare profesională ș.a.m.d. Alergam dintr-o partea în alta a Bucureștiului, încercând să jonglez cu mai multe joburi, menite să mă ajute să mă întrețin, dar și să mă dezvolt profesional. După cinci zile de muncă, adesea intensă, urma un weekend de formare cel puțin la fel de intens, dacă nu chiar mai intens. Astfel, săptămână după săptămână, lună după lună și an după an, am ajuns să mă conving că acel stil de viață era unul sănătos, normal, cu folos și cu sens pentru mine.
Ajunsesem să integrez vocile celor din jurul meu, atunci când le spuneam că sunt obosită sau confuză sau nemulțumită (familie, prieteni, formatori – oameni pe care îi respectam, admiram, iubeam și despre care știam că îmi vor binele): „Păi, nu ți-ai ales tu drumul ăsta? Cum credeai că va fi?“, „Lasă, mamă, capul plecat sabia nu-l taie…“, „Dacă nu tragi tare când ești tânăr, atunci când? Când o să fii cu un picior în groapă?“, „Hai, nu te mai plânge, zi mersi că ai unde să muncești… Câți nu ar fi vrut să aibă șansa ta?“, „E doar vina ta – dacă ai fi fost mai organizată, dacă ai ști clar ce vrei, dacă ai avea mai multă îndrăzneală, dacă n-ai accepta atât de multe, poate, dacă te-ai mulțumi cu mai puțin, dacă ai renunța la cai verzi pe pereți etc.“, „Ei, hai, ție îți place să te plângi, dar noi știm că îți place ce faci și că, dacă ai sta degeaba, ai face tu ceva să te complici.“ Frecvent, cea mai des repetată glumă în grupul meu de prieteni era aceea că erau nevoiți să se programeze la mine, ca să ne putem întâlni.
Asta până într-o zi, când am înțeles pe pielea mea ce înseamnă să fii în burnout. Mă simțeam atât de epuizată și lipsită de resurse, încât sensul lucrurilor îmi scăpa tot mai mult. Ajunsesem un roboțel care continua să-și facă treaba, să lupte cu oboseala, cu stresul și neputința, făcând tot mai mult, spunând „da“ tot mai multor proiecte, trăgând de mine să nu las garda jos, să nu-i dezamăgesc pe cei din jur și, mai ales, să nu fiu nevoită să mă confrunt cu judecata celor din partea cărora așteptam aprobare, validare și iubire. Prin urmare, când am ajuns la capătul puterilor, o pauză nu a mai fost de ajuns – am renunțat la proiecte, la joburi, la aproape tot ceea ce crezusem că e modul „sănătos și normal“ de a face lucrurile. Am renunțat, pur și simplu. Dar nu înainte de a cere ajutor.
Și am crezut că voi fi ok. Gata. Am scăpat. Urma să am timp liber, să fac lucrurile pe care mi le doream, să dorm după placul inimii, să îmi văd prietenii, să merg la teatru, să citesc toate cărțile pe care mi le cumpăram compulsiv, să văd toate filmele cu care rămăsesem în urmă… să fac tot ceea ce nu făcusem. Îmi dădusem șase luni, în care urma să rămân doar cu ședințele de terapie și să îmi revin și – dacă asta nu ar fi mers – mi-aș fi căutat altceva de făcut. Anul 2017 a venit cu provocări din plin, dar timp liber aveam, cărți aveam, filme aveam, prieteni aveam, susținere aveam (nici nu încape toată recunoștința mea între parantezele astea) și, cu toate acestea, lunile au trecut unele după altele, iar efortul maxim pe care puteam el să-l fac era să mă îmbrac și să îmi scot câinele la plimbare. Atât! Dacă nu aveam terapii și nu trăgea nimeni de mine să fac un lucru sau altul, nu făceam nimic. Bine, mint. Ceva făceam: mă simțeam vinovată, mă judecam, mă condamnam pentru că ratam lucru pe care mi-l dorisem, care urma să mă vindece de oboseală și stres și de „prea mult“.
Iar când, pe la jumătatea verii, una dintre cele mai importante persoane din viața mea a venit în vizită pentru o săptămână și, la plecare, în aeroport, m-a îmbrățișat și mi-a spus să am grijă de mine – pentru că i se pare că sunt într-o depresie pe care încerc din răsputeri să o ascund și că, poate, sunt puțin nerealistă cu timpul pe care mi l-am dat ca să-mi revin – mi-au căzut ochii din cap. Nu înțelegeam. Doar mă cunoaște atât de bine, cum poate spune așa un lucru despre mine! Nu eram în depresie, eram doar leneșă sau prea îngăduitoare cu mine… Altfel, înainte cum putusem să fiu în priză și 14 ore, dacă era nevoie, iar acum nu mă puteam mobiliza nici să facă lucruri care îmi plac?
℗PUBLICITATE
Întâlnesc adesea în cabinet oameni frumoși și buni și inteligenți și rezilienți, care se chinuie pe ei înșiși constant – pentru că nu sunt „suficient de…“, pentru că nu fac „suficient“, pentru că oricât s-ar strădui nu sunt „bine“ sau lucrurile pe care le fac ori și le doresc nu sunt „perfecte“, că nu mai ajung la punctul mult visat de fericire și satisfacție. Și îmi dau seama că inclusiv faptul că vin în terapie este, pentru ei, uneori, încă o încercare de a face lucrurile „așa cum trebuie“; că, dacă se „repară“, totul va fi bine și după aceea nu vor mai suferi de anxietate, nu vor mai avea motive să fie deprimați, nu vor mai reacționa irațional, nu vor mai fi nemulțumiți de partenerii de cuplu, frustrați de colegii de muncă sau plini de regrete și reproșuri față de părinții ori copiii lor. Și îmi dau seama că vin fixați pe „rezolvări la minut“, au veșnicele năzuințe spre „rețeta perfectă“, sunt axați pe strategia „spune-mi ce trebuie să fac și fac“ ș.a.m.d. Nu de puține ori, ei privesc circumspect și oarecum ca pe ceva bizar recomandarea mea „de a sta cu ce este“, cu atât mai mult cu cât „ce este“ pare a fi doar durere, neputință, zbatere și neajuns.
Adesea, credem că suntem curajoși și puternici dacă facem lucruri, avem realizări, bifăm obiective, planificăm activități, depășim dificultăți, îndurăm totul cu stoicism. Însă, astăzi, mai mult ca oricând, mi se pare că adevăratul curaj se găsește în capacitatea noastră „de a sta cu ce este“ și de a explora realitatea vieții cu curiozitate și blândețe și, mai ales, de a reînvăța (sau de a ne da voie) să trăim și bucuria de a fi, pe deplin.
Scriind aceste rânduri, îmi vin în minte câteva feedbackuri pe care le-am primit în ultimul an, de genul: „Sabina, înțeleg experimentul ăsta, pe care încerci să-l faci, dar eu n-aș putea niciodată să stau așa… degeaba“, „Am citit articolele tale și așteptam să aflu lucruri noi și revoluționare, dar și tu spui aceleași lucruri ca toată lumea“, „Nu cred că e ok să te gândești atât de mult la asta și să citești toate cărțile alea, o s-o iei razna la un moment dat“ sau „Ai putea să faci mult mai multe, să scrii mai mult, să te faci mai vizibilă, de ce să te mulțumești cu puțin?“, „Eu cred că îți lipsește activitatea intensă, ai devenit prea solitară“ etc. Dar știți ce? Sunt ok cu asta. Și nu pentru că îmi este mereu bine, nici pentru că aș fi într-o stare permanentă de zen. Dimpotrivă. Sunt ok pentru că, după zeci de ani, am învățat că lucrurile „sunt cum sunt“ și că „a sta cu ceea ce este“ nu înseamnă resemnare sau neputință sau stagnare, ci devenire. Trăim într-o cultură a progresului și a perfecționării continue, o cultură a competitivității, vitezei și presiunii sociale de a produce, livra, atinge obiective și de a etala rezultate cu orice risc – doar-doar vom ajunge să ne simțim și fericiți, la capăt de linie.
Când alegi o floare ca s-o plantezi, cel mai probabil, o alegi pentru cum îți imaginezi că va arăta, va mirosi, te va face să te simți la un moment dat. Dar pornești tot de la ceea ce este: alegi floarea, cumperi răsadul, cauți pământul potrivit pentru ea, ghiveciul pe care îl vrei, apoi o plantezi, te interesezi cum se îngrijește, înveți s-o uzi la timp, o așezi în lumina potrivită și apoi aștepți. Poți să aștepți nervos și agitat, încercând să-i forțezi creșterea, sau poți să renunți, pentru că e prea dificil să stai cu așteptarea; sau poți să îți dai voie să te bucuri de proces, de prima tulpiniță care iese, de prima frunză, apoi de primul boboc, de modul în care înflorește și apoi de timpul în care este vie, înainte de a se ofili și a lăsa un alt boboc să îi ia locul.
Așteptarea nu trebuie să fie stagnare, bucuria poate hrăni și motiva la fel de mult (sau poate chiar mai mult) decât frica sau durerea sau frustrarea. Asta, dacă ne dăm voie – măcar din când în când – să stăm cu „ceea ce este“; pentru că am putea descoperi că ceea ce știm, credem sau ne imaginăm despre lucruri nu e chiar întru totul real. De exemplu, proverbul care mi-a marcat mie copilăria („Capul plecat sabia nu-l taie“ – mai mult sau mai puțin, mottoul familiei mele) are o continuare pe care nu multă lume o știe: „Dar nici soarele nu-l vede“.
Pentru mine, curajul de „a sta cu ceea ce este“ a fost să risc să ridic capul. Pentru tine, ce-ar putea fi?
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
