Skip to content

Când eram în primul meu an de rezidențiat, mi-a fost dat să observ un coleg, care fiind și părinte în viața lui privată, se comporta cu copiii și adolescenții din clinica unde lucram ca un tătic. Mi s-a părut că făcea pe dos față de ce aveau nevoie de la noi tinerii noștri pacienți. Era exact acel tip de ”tătic” care te mustră și te dojenește că nu te gândești la consecințele faptelor tale, care este dezamăgit că nu înțelegi. Deși el are cele mai bune intenții, este copleșit de propria-i frică. Frica asta ne face să vrem să îi controlăm pe cei din jur, aveam să aflu mai târziu. De asemenea, cercetări recente ne spun că nu suntem pe deplin capabili de raționamente foarte complexe de tip cauză-efect pe termen lung (a.k.a. responsabilitate) până pe la vârsta 22-26 de anișori, că deh, cortexul frontal abia atunci se maturizează complet.

M-am panicat când am observat incapacitatea colegului meu de a empatiza cu copiii, modul obtuz de a privi copilul ca pe un mic dușman care ne face în ciudă și nu ne ascultă, pe noi, adulții care avem întotdeauna dreptate. Mi-a amintit de mulți profesori pe care am avut neșansa să îi cunosc. La acel moment i-am găsit o justificare, deorece îl știam ca fiind un om bun și blând: „este tată și nu mai poate să înțeleagă un copil. Este orbit de propriile-i frici de părinte“, m-am gândit. De aici și panica mea: când voi deveni mamă nu voi mai înțelege copiii, voi pierde copilul din mine și voi intra și eu în lupta părinte-copil! Atunci m-am gândit că nu voi mai fi un bun specialist, că voi pierde bucuria de a lucra cu copiii. La scurt timp am realizat că, pe lângă asta, risc să devin o mamă rigidă dacă uit ce și cum simt copiii.

Mă uit la copii și înțeleg, de cele mai multe ori, ceea ce simt și vor, modul lor de a trăi viata moment cu moment, pentru acea recompensă imediată, fără fricile și fără îngrădirile vieții de adult, cu toata vastitatea lumii la picioarele lor, cu aripile deschise! Doar că eu știam mai multe acum, ajunsă la vârsta maturității. Aflasem de mulți ani despre amenințarea care planează asupra acestei inocențe, amenințare care rămăsese în mintea mea încă din anii de școală, când o tânără profesoară, probabil frustrată de evenimentele de la începutul anilor 1990, ne-a spus amar la clasă: „O sa vedeți voi: cineva o să vă taie și vouă aripile!“. Și atunci și acum am simțit această replică ca un blestem, de-o potrivă crudă și mult prea groaznică să fie adevărată. De atunci mă lupt să-mi țin aripile intacte! Atunci, la 14 ani, am jurat să nu se atingă nimeni de aripile mele! Doar nu asta facem cu toții în adolescență? Nu ne jurăm credință veșnică nouă înșine? Nu ne credem invincibili? Nu suntem plini de idealuri? Și totuși, ce se întâmplă după? Oare colegul meu nu a fost și el cândva un adolsecent temerar?

De la 14 ani și până acum am mai pierdut fulgi și pene, s-au mai luptat diverși adulți pe lângă mine să mă țină cu picioarele pe pământ și să-mi explice cum stă treaba cu maturizarea și responsabilitatea. Și lupta n-a fost ușoară; de multe ori nu te lupți doar cu oamenii și cu perspectivele lor diferite de a ta, te lupți cu întâmplări care te fac să-ți pierzi încrederea, te lupți cu viața, cu ce-ți da ea – când pierzi relații sau oameni dragi – și cu ce ai tu de rezolvat ca să mergi mai departe fără să te pierzi pe tine. Fără să pierzi adolescentul din tine!

De multe ori însă, aceste lupte, care încep cu fulgii ciufuliți, se transformă în cele mai frumoase oportunități de creștere și devenire. Așa a fost cu Roșia Montană când am văzut că suntem mulți cu aripile întinse pentru valori dincolo de material, așa a fost și când zeci de mii de oameni au strigat în stradă pentru idealurile lor. Pentru a-ți putea deschide astfel aripile însă, trebuie să porți zi de zi o luptă conștientă și asumată.

De la Dr. Daniel Siegel am aflat, cu argumente bazate pe dovezi științifice, că e bine să ne prelungim cât mai mult adolescența în viața de adulți. În sfârșit! Am plâns de fericire și am răsuflat ușurată că nu-s defectă din cauză că nu-s capabilă sau poate nu vreau să mă maturizez complet și să devin adult, să reprim copilul din mine și să-mi doresc să maturizez și eu la rândul meu cât mai mulți copii și tineri. Să-i învăț cum e viața, domnule!

℗PUBLICITATE



Dr. Siegel spune că este bine să păstrăm nevoia de socializare și orientare către grup din adolescență dar și idealismul și capacitatea creativă de care dau dovadă adolescenții dacă îi lăsăm să înflorească. Ca adult este important să îți asumi rolul de ghid și nu pe cel de călău, oferind de-o potrivă căldură și structură copilului sau adolescentului care este în grija ta.

Dar ce mă fac când voi deveni parinte? Dacă uit tot? Dacă mă transform? Dacă se activează știu eu ce instinct și devin un om aspru, critic, dezamăgit de copiii lui, de „noua generație care nu e ca pe vremea noastră“, înfricoșat, de fapt, de propria neputință?

Nu este ușor, n-a fost nici până acum un drum lin și nu este pentru niciunul dintre noi. Plănuiesc să încerc să mă opun acestei maturizări daca ea înseamnă deconectarea de la noi înșine și de la nevoile noastre pure, de la bucuria vieții, a descoperirii, a idealismului și conectrea cu frica! Nu este ușor deoarece trebuie să te lupți cu tine, cu toți adulții din capul tău, adultul pesimist, cârcotaș, veșnic nemulțumit și dezamagit. Acei adulți care te vor altfel: mai bun, mai performant, mai responsabil, mai atent, mai înstărit, mai punctual, mai, mai, mai… Niciodată de ajuns!

Din fericire, după mai mulți ani în care mi-am îndreptat atenția asupra relației părinte-copil, al dezvoltării creierului uman și a relațiilor interumane și mai mult de două decenii de introspecție, am realizat că speranța stă în noi înșine! Condiția este să rămânem racordați la propriile valori și conștienți că ceea ce facem clipă de clipă ne duce către ceea ce devenim!

Învățând să ne uităm mai atent către noi înșine, reușim să îi vedem mai bine și pe ceilalți. Ajută totdeauna să ai în jurul tău, ca modele, părinți autentici care fac efortul de a rămâne conectați cu ei înșiși, cu partenerii și cu copiii lor, mame și tați atât de perfecți în imperfecțiunea lor! Ei arată că se poate să rămâi frumos și când îți este greu, când îți pierzi cumpătul sau speranța.

Curajul se câștigă în relația cu tine și se exersează în relație cu ceilalți!

Este medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului, psihoterapeut de cuplu și familie. A absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” București și programul de formare al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie. Este unul dintre psihoterapeuții asociatiei, autor al site-ului paginadepsihologie.ro și coordonator al grupurilor de formare în psihoterapia familiei din București.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0