Iubirea și acceptarea de sine reprezintă un concept pe cât de abstract și general, pe atât de subiectiv și specific persoanei care încearcă să îl deslușească.
Din rolul de psiholog, mi-a fost ușor, adesea, să identific, în lucrul cu clienții, calitățile și punctele de creștere ale acestora. Și astfel, să pot să le fiu un companion de drum înspre acceptarea și valorizarea propriei persoane.
Pe plan personal, însă, cred că a fost, și rămâne în continuare, una dintre cele mai dificile lecții de viață. Totuși, m-am gândit să împărtășesc cu voi procesul prin care, chiar și în prezent, încerc să îmi recapăt „părțile pierdute“ ale ființei mele. Deci, să ajung să mă accept și iubesc necondiționat.
În urmă cu câțiva ani, am citit cartea Curajul de a fi vulnerabil, scrisă de Brené Brown și pentru prima dată, ideea de a mă privi în oglindă exact așa cum sunt, a avut un efect răsunător. Am realizat cât de multe bariere cognitive și emoționale învățasem să clădesc, pentru a mă proteja de lumea înconjurătoare, conform educației primite în perioada de dezvoltare. Cu siguranță, scopul părinților și al bunicilor a fost acela de a mă învăța să supraviețuiesc; de a mă face vigilentă și rezilientă. Însă felul în care s-a tradus în mintea mea intenția lor a luat forma unui soi de perfecționism și a unei rigidități în gândire și comportament.
Bagajul cu care am plecat de acasă
Un mesaj pe care l-am primit de acasă suna în felul următor: „În lumea aceasta te poți baza doar pe familie; ceilalți oameni te pot trăda oricând, pentru a se proteja pe ei înșiși“. Vă dați seama, deci, că vulnerabilitatea, defectele și greșeala nu erau opțiuni pe care să le accept. Și așa, încet, dar sigur, am început să ajustez și încadrez în diferite tipare sociale, fiecare caracteristică fizică, emoțională și comportamentală ce mă definea în copilărie. Cu alte cuvinte, identificam în tot ceea ce reprezentam, ca ființă vie, un motiv pentru care nu sunt îndeajuns, pentru a mă accepta necondiționat.
Cred că primul pas înspre a mă conecta cu mine însămi a fost momentul în care mi-am propus să renunț la nevoia de control, expunându-mă intenționat unor situații aflate în afara zonei mele de control. Era evident că va apărea greșeala și că voi fi copleșită de emoții precum frica, dezamăgirea și vinovăția. Mă așteptam să apară și un discurs autocritic și o tendință de a fugi din acea situație și de a scăpa de senzația de disconfort din corp. Totuși, am ales să respir și să stau alături de emoțiile și senzațiile mele, pentru a vedea cât pot să dureze și dacă pot să tolerez și să supraviețuiesc disconfortului.
℗PUBLICITATE
Recunosc că a fost extrem de obositor și prima dată când am trecut prin acest proces, și la fel și a douăzecea oară. Însă parcă după fiecare încercare, îmi recăpătam forțele mai rapid. Și parcă după ce vedeam că pot să tolerez senzațiile, descopeream că dețin abilități de care nu eram conștientă. Și uite așa, încet și cu răbdare am realizat că nu este chiar atât de necesar să controlez totul, să fiu fără de greșeală și să mențin o aparență de perfecțiune. Pentru că odată ce depășesc momentul de intensitate emoțională, mintea mea poate găsi alte soluții pentru problema în cauză și eu pot să am încredere în propria mea persoană; îmi pot fi suficientă și pot chiar să fiu mândră de mine.
Corpul nostru – busola noastră
Conectarea cu senzațiile corpului, chiar și în momentele mai puțin tensionate, a fost o a doua piatră de temelie a acceptării de sine. Dacă reușim să ne ascultăm corpul, putem descoperi că este cel mai bun etalon al îndeplinirii nevoilor. Pentru mine, a devenit cea mai bună busolă în a pune limite sănătoase; atât în relații interumane, cât și față de propria persoană. Uneori mă surprindeam cerându-mi să mai amân prânzul, pentru un anumit task sau câteva ore de somn, pentru a îndeplini nevoia unei alte persoane și ajungând la finalul zilei obosită și nemulțumită de mine însămi. Cu timpul și cu exersarea acestei busole, am ajuns să îmi fie mult mai ușor să fac balanța între ce îmi face mie bine și ce le face celor din jur. Și, deși la început, ideea de a mă prioritiza venea la pachet cu sentimentul de vinovăție, în prezent, sunt conștientă că pentru a putea fi alături de cei dragi mie și pentru a-mi putea face meseria în mod eficient, trebuie să îmi pun nevoile pe primul loc. Pentru a descoperi vocea lăuntrică a corpului, vă recomand ca lectură cartea Într-o voce nerostită, de dr. Peter Levine.
Cum ajută spontaneitatea în iubirea de sine
Etapa în care mă aflu în prezent este, poate, la fel de dificilă precum cele menționate anterior și se referă la a-mi identifica și recăpăta părțile pierdute. Cel mai bun exemplu ar fi acela de a-mi da voie să fiu spontană, să iau lucrurile așa cum vin și să mă adaptez circumstanțelor prezente. Spontaneitatea a fost promovată ca fiind o abilitate de dorit, în copilăria mea, însă contextul în care aceasta să fie exprimată a lipsit de cele mai multe ori. Astfel, spontaneitatea a fost asociată cu impredictibilitatea și, deci, cu pericolul. Este dificil să crezi despre propria persoană că poți face față necunoscutului, dacă nu ai avut experiențe de încercare-eroare la care să te raportezi și să observi că deși, poate, rezultatul nu a fost cel dorit, ai supraviețuit fizic și emoțional.
Iubirea de sine implică un proces individual și personalizat ce poate dura o viață întreagă, însă cred că merită destinația. Voi ce credeți?
Articol realizat cu sprijinul PsyLife.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
