Există o credinţă unanim acceptată în lumea ştiinţifică, conform căreia sistemul de gândire, credinţele şi emoţiile noastre, au o influenţă majoră în ceea ce priveşte felul în care ne percepem corpul fizic, şi chiar în atenuarea până la dispariţie a unor simptome fiziologice.
Pentru a înţelege cât mai bine acest aspect o să fac o referire la fenomenul efectului placebo. În ştiinţele medicale, atunci când se efectuează o cercetare în ceea ce priveşte un nou medicament testarea are loc în felul următor: se ia un grup de studiu, să spunem de 100 de persoane, căruia i se va administra medicamentul sau procedura care presupune că va atenua sau vindeca simptomele. În paralel, unui alt grup, de 100 de persoane, grupul de control, i se va administra o substanţă inertă, fără efect terapeutic, sau o procedură anume dar fără vreun efect dovedit cu impact fiziologic, adică un placebo. Însă, grupului de control nu i se va menţiona faptul ca medicamentul sau procedura aplicată este una placebo. Expectanța persoanelor atât din grupul de control cât şi din cel de studiu este aceeaşi: primesc un medicament, sau urmează un ritual şi drept urmare se vor însănătoşi.
Astfel, cercetătorii pot măsura dacă medicamentul sau procedura funcționează prin compararea modului în care ambele grupuri reacționează. Dacă ambele grupuri au aceeași reacție – îmbunătățire sau nu – se consideră că medicamentul nu funcționează. Totuși, experții au concluzionat că reacția la un placebo nu este o dovadă că un anumit tratament nu funcționează, ci mai degrabă că poate exista un alt mecanism non-farmacologic, care poate îmbunătăţi starea de sănătate, gestionarea durerii, ameliorarea până la dispariţie a anumitor simptome.
Felul în care efectul placebo se face resimţit la nivelul corpului nu este încă pe deplin desluşit, în ciuda progreselor dramatice pe care ştiinţa le-a realizat de câteva decenii încoace. Dar, este cert că implică neurobiologia complexă a creierului, pentru că sunt atestate creșteri ale neurotransmițătorilor din sistemele opioid şi dopaminergic, respectiv prin creşteri ale narcoticelor naturale ale creierului – endorfinele, sau prin cele stimulant-motivante – dopamina, precum şi prin creşteri ale conştientizării de sine, toate acestea cu beneficii terapeutice. „Efectul placebo este o modalitate prin care creierul tău îi spune corpului că are nevoie să se simtă mai bine“, spune Ted Kaptchuk.
Plecând de la analiza neurobiologică a efectelor placebo, cercetătorii înţeleg că nivelul de expectanță al pacientului precum şi condiționarea sunt două mecanisme psihologice presupuse că ar juca un rol marcant în efectul placebo. Procesul de condiționare este o formă de învățare în care o asociere se formează între un stimul și un răspuns. Asocierea este apoi reținută de către creier, influenţând experiențele viitoare. Prin acest proces de asociere, pacienții pot dobândi un comportament. De exemplu, un pacient poate raporta o scădere a durerii după ce a primit o pastilă placebo, care arată similar cu medicamentele pentru durere care au fost eficiente anterior în ameliorarea durerii. Ori de câte ori același stimul se întâlnește în viitor, pacientul se condiționează prin modelarea așteptărilor și arată un răspuns care a fost imprimat anterior în memoria sa. Învățarea și adaptarea, prin urmare, conduc la un răspuns condiționat.
Aşa cum spuneam, un alt mecanism vital în placebo este şi nivelul de așteptări pe care îl are pacientul. Acestea au un rol de influenţă în tratament, prin afectarea răspunsurilor psihologice și fiziologice. Împreună cu condiționarea clasică, așteptările pot fi induse de instrucțiuni verbale sau prin învățare socială. De exemplu, un pacient care este tratat pentru durere cu placebo în contextul unor indicaţii verbale că placebo este un analgezic eficient îi poate influenţa nivelul de expectanță și poate provoca un răspuns la durere, prin ameliorare.
În plus, față de aceste mecanisme mai sus menţionate, precum condiţionarea şi nivelul de aşteptări, mai sunt şi alte elemente ce pot influenţa eficacitatea efectului placebo; acestea includ relația pacient-medic sau terapeut, starea și personalitatea psihologică a pacientului, severitatea afecțiunii medicale și circumstanțele de mediu, chiar structura genetică a pacientului.
Important de menţionat ar fi şi faptul că dovezile arată, de asemenea, că „beneficiile terapeutice ale efectului placebo nu pot afecta patofiziologia bolii subiacente studiate, ci mai degrabă abordarea simptomelor subiective auto-apreciate ale bolii“ spune F.Benedetti.
℗PUBLICITATE
S-a crezut mult timp că motivul pentru care un placebo funcţionează, că are efecte de ameliorare a stării de sănătate aşa cum ar avea şi un medicament adevărat, este pentru că oamenii nu ştiau că luau un medicament fals. Faptul că există credinţa că medicamentul sau procedura îi va ajuta, asigura premisele necesare pentru care corpul reacţiona pozitiv.
În 2014, a fost publicat un studiu în Science Translational Medicine, condus de Ted Kaptchuck, în care a fost atestată reacţia oamenilor la efectul placebo, ce se întâmplă în corpul lor, atunci când oamenii ştiu că medicamentul pe care îl iau este un placebo. Testarea a avut loc pe un grup de persoane care acuzau migrene. Aşadar, la o treime din grup s-a administrat un medicament pentru migrene, unei alte treimi i s-a administrat un medicament care a fost menţionat ca fiind placebo, şi unei alte treimi nu i s-a administrat nimic. Cercetătorii au descoperit că placebo a fost în procent de 50% la fel de eficient ca medicamentul real, pentru a reduce durerea provocată de migrenă.
Aşa a apărut ideea că simplul ritual de a lua o pastilă ar putea activa resorturi interioare de ameliorare a stării de sănătate. „Oamenii asociază ritualul de a lua medicamentul ca efect pozitiv de vindecare. Chiar dacă ei ştiu că nu este un medicament, acţiunea în sine poate stimula creierul să creadă că trupul se vindecă.“, spune Kaptchuk.
Ţinând cont de cele expuse până acum, apare ideea conform căreia puterea gândului ne poate influenţa corpul, astfel încât acesta să-şi poată ameliora simptomele. Efectul placebo este mai mult decât un gând pozitiv legat de însănătoşire sau un ritual asociat acestuia; este, mai degrabă despre o conexiune puternică, condiţionată neurologic şi formată în timp, între mintea şi corpul nostru.
Despre legătura complexă dintre mintea şi corp, şi mai ales despre felul în care cele două se influenţează reciproc, putem scrie alte câteva mii de rânduri. Aş vrea să menţionez în câteva cuvinte şi felul în care corpul nostru este afectat de emoţiile neexprimate, de experienţele traumatice nerezolvate, respectiv, despre felul în care mintea noastră ne poate îmbolnăvi corpul.
Pe scurt, noi oamenii reuşim să ne ţinem emoţiile sub control atâta vreme cât acestea nu ating un prag copleşitor. Atunci când emoţiile devin sufocante, se instalează starea de panică, când ne simţim prinşi în capcană, sau ne simţim abandonaţi sau respinşi, devenim vulnerabili. Felul în care corpul nostru răspunde la aceste emoţii este prin simptome resimţite la nivel fizic, printr-o boală. Aşa cum spune şi Gabor Maté în lucrările lui: „Atunci când nu ştii să spui nu, corpul tău o va face pentru tine. Şi felul în care corpul o va face, va fi în forma unei boli sau a unui simptom.“
Însă, atunci când învăţăm să identificăm mesajele transmise de corpul nostru, să ne identificăm emoţiile, şi să facem apel la partea raţională a minţii noastre, începe procesul de autoreglare minte-corp. Acest proces este important pentru că ne ajută să ne calmăm, să ne liniştim, să ameliorăm simptome fizice, să ne păstrăm un echilibru şi să fim sănătoşi atât fizic cât şi psihic. „Autoreglarea depinde de o relaţie prietenoasă cu corpul nostru. Fără ea, eşti nevoit să te bazezi pe o reglare externă, cu ajutorul medicamentelor, a drogurilor şi al alcoolului, al asigurărilor constante primite de la ceilalţi sau al satisfacerii compulsive a dorinţelor“, spune dr Bessel Van der Kolk, în „Corpul nu uită niciodată“.
Deseori îmi aud clienţii enumerându-mi o serie de simptome, precum faptul că nu pot dormi bine, sau că se confruntă cu migrene permanente sau dureri de spate insuportabile, dificil fiindu-le de fapt să identifice stresul şi sursa de stres din viaţa lor. Abia atunci când reuşim să ne cunoaştem bine corpul, să învăţăm să ne cercetăm mintea, să decodificam adecvat simptome şi emoţii, putem să facem schimbarea necesară pentru a avea o stare mai bună. Schimbare începe prin „acceptarea“ creierului emoţional, prin cunoaşterea şi împrietenirea cu interiorul nostru, fără a ne mai lupta să-i ignorăm mesajele. Abia atunci putem spune că începem să ne remodelăm harta interioară, să ne îmbunătăţim starea fie ea fizică sau psihică.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
