Skip to content

O perioadă a vieții despre care unora nu le face plăcere să vorbească este copilăria. Atunci când vine vorba de trecut (mai ales de pasajele dificile și dureroase ale istoriei personale), reacționăm în variate feluri: fie minimalizăm importanța și efectele sale asupra noastră, pe principiul că s-a întâmplat demult și că nu mai are nicio influență asupra persoanei care suntem în prezent; fie exprimăm nenumărate judecăți și critici la adresa celor care ne-au crescut, cărând în suflet toată acea mânie pe care nu am avut niciodată ocazia să o verbalizăm; fie exagerăm și cădem în capcana mentalității de victimă, fiind complet descumpăniți și debusolați din cauza anxietății și a experiențelor pe care nu ni s-a dat ocazia să le procesăm psihologic și emoțional.

Realitatea ne arată că trecutul nu rămâne niciodată în trecut, până când nu ne asumăm curajul de a-l reanaliza cu mintea și luciditatea adultului care suntem în prezent, de a trasa niște concluzii și de a face diferența între adevăr și neadevăr. Mulți dintre noi au crescut în familii disfuncționale, iar costurile unei astfel de copilării încă le plătim, cu vârf și îndesat, prin felul în care ne comportăm în plan intim și relațional.

Adesea, strategiile prin care încercăm să negăm efectele trecutului asupra prezentului sunt comprimate în credința că… „Pentru noi va fi altfel decât a fost pentru familia noastră“. Dar – pentru aceia dintre noi pentru care copilăria a fost definită de boala unuia dintre părinții, de absența fizică sau psihologică a persoanelor de încredere, de o situație financiară cu mult sub ceea ce numim „modestă“, de pierderea suferită odată cu despărțirea sau divorțul părinților sau de adicția față de alcool a unui dintre părinți – trecutul, prezentul și viitorul par a se întrepătrunde într-un mod misterios și dureros în același timp. Iar dacă statisticile sunt corecte, atunci o mare parte dintre noi am crescut în familii în care cel puțin unul dintre părinții sau îngrijitorii noștri avea o dependență de alcool sau vreun alt fel de disfuncționalitate.

Pentru aceștia, viața de cuplu este definită de mult zbucium, de o colecție infinită de dezamăgiri și de senzația de ciclicitate amețitoare și nesfârșită.

Tatăl meu era alcoolic. Iar eu am avut o copilărie zbuciumată. Rușinea și vinovăția de demult, îmbătate pe atunci de frică și anxietate, sunt trăiri pe care nu am cum să le uit vreodată. Și chiar dacă nu am devenit la rândul meu alcoolic, toată viața m-am aflat în căutarea a ceva „din afara mea“, pentru a stinge nevoia mistuitoare de alinare sufletească și de validare emoțională. Chiar și acum, îmi este uneori greu să potolesc focul îngrijorărilor și îndoielilor care mă bântuie.

Ca psiholog specializat în dinamica vieții de familie și de cuplu, am ajuns la concluzia solid verificată că nicio persoană nu se poate împăca cu sine fără să-și privească, înțeleagă și accepte partea întunecată. Iar pentru noi, toți cei care am crescut în medii disfuncționale, această parte întunecată se referă și la familie. Pentru că, fără să vrem și fără să conștientizăm, în lipsa unei reale acceptări de sine, ajungem să repunem în scenă drama copilăriei și, astfel, transmitem mai departe traumele, de la o generație la alta.

Eliberarea vine din asumarea legendei personale (cu toate imperfecțiunile ei). Să ne acceptăm propria vulnerabilitate (cu toate dificultățile ei) și – ghidați de descoperirile făcute de dr. Janet G. Woititz în munca ei cu adulții crescuți în familii disfuncționale – să ne luptăm pentru propria intimitate, renunțând la zbucium.

Dr. Woititz – autoarea bestsellerului Intimitate zbuciumată (publicat anul acesta la Editura Pagina de Psihologie) – este de părere că, atunci când vine vorba despre alegerea partenerilor, suntem, de fapt, în căutarea cuiva care să ne ajute să ne „reparăm“ copilăria. Dar, dacă nu suntem conștienți de această tendință psihologică și dacă nu ne asumăm trecutul, ajungem să ne retrăim din nou și din nou drama – cu aceleași dificultăți și dureri, transformate în suferință. Și tot ce putem vedea este că tânjim după intimitate. Însă când în legătura interpersonală actuală începe să se contureze viața din trecut, începe descompunerea relației. Povestea este aceeași, indiferent că vorbim despre prima relație serioasă a unui tânăr de 30 de ani sau de cea de-a treia relație a unei persoane de 50 de ani. Iar când s-a activat această descompunere a intimității, ies la suprafață și alte trăiri (atât de bine-cunoscute nouă, adulților care am crescut în familii disfuncționale): confuzia, senzația de blocaj, disperarea și credința că nu ne mai putem schimba destinul.

Adevărul este că toate acestea fac parte din felul nostru de a ne implica într-o relație intimă. Fiindcă, până ce ajungem să ne înțelegem trecutul și istoria personală, suntem condiționați să jucăm același rol. Însă, din fericire – cu ceva efort în direcția cunoașterii de sine – destinul nostru relațional poate fi schimbat. Pentru asta, e important să rescriem mesajele despre intimitate cu care am venit de acasă (de acolo de unde nimeni nu vine spre maturitate cu mâna goală).

În cartea mai sus amintită, sunt descrise și demontate 14 mituri despre relații. Mituri pe care adulții crescuți în familii disfuncționale le au permanent în minte, la care se raportează ca și cum ar fi niște adevăruri, dar care nu fac altceva decât să-i condamne la repetarea trecutului și descompunerea intimității.

Mitul relațional #1: „Dacă mă implic într-o relație cu tine, va trebui să renunț la mine.“
Adevărul relațional #1: În lumea reală, relațiile sănătoase fac o persoană mai bună decât este, fără s-o absoarbă.

Mitul relațional #2: „Dacă m-ai cunoaște cu adevărat, nici nu ți-ar mai păsa de mine.“
Adevărul relațional #2: Să fim realiști. Destul de sigur, nu ești un actor chiar atât de bun pe cât îți închipui. Persoana care te iubește, probabil, te cunoaște deja. Și tot îi pasă de tine!

Mitul relațional #3: „Dacă afli că nu sunt perfect, mă vei părăsi.“
Adevărul relațional #3: În lumea reală, nimeni nu-i perfect. Și, apropo, perfecțiunea nu există.

℗PUBLICITATE



Mitul relațional #4: „Amândoi suntem ca unul.“
Adevărul relațional #4: În lumea reală, tu ești tu și eu sunt eu. Apoi, mai există, separat, un „noi“.

Mitul relațional #5: „Ori de câte ori îți dezvălui vulnerabilitatea, sfârșești prost.“
Adevărul relațional #5: În lumea reală, când te arăți vulnerabil, uneori sfârșești prost, alteori îți iese bine. Numai că… vulnerabilitatea e unica rută spre intimitate.

Mitul relațional #6: „Noi niciodată nu ne vom certa sau critica unul pe altul.“
Adevărul relațional #6: În lumea reală, cuplurile se mai și ceartă din când în când. De asemenea, partenerii își mai critică uneori comportamentele.

Mitul relațional #7: „Tot ce merge prost e din vina mea. Sunt o persoană îngrozitoare.“
Adevărul relațional #7: În lumea reală, unele dintre lucrurile care merg prost sunt din vina ta. Altele nu. Diverse lucruri îngrozitoare se petrec în viață, dar tu (ca persoană) nu ești îngrozitoare.

Mitul relațional #8: „Ca să mă placă oamenii, trebuie să afișez tot timpul o mină fericită.“
Adevărul relațional #8: În lumea reală, uneori oamenii sunt fericiți, alteori nu.

Mitul relațional #9: „Vom avea încredere unul într-altul – complet, automat și imediat.“
Adevărul relațional #9: În lumea reală, încrederea se clădește pas cu pas.

Mitul relațional #10: „Vom face totul împreună; vom fi nedespărțiți.“
Adevărul relațional #10: În lumea reală, partenerii de cuplu petrec timp… împreună, singuri și cu prietenii.

Mitul relațional #11: „Vei anticipa instinctiv toate nevoile, dorințele și aspirațiile mele.“
Adevărul relațional #11: În lumea reală, dacă nevoile, dorințele și aspirațiile nu sunt clar comunicate, e foarte puțin probabil ca ele să fie îndeplinite.

Mitul relațional #12: „Dacă nu țin toate lucrurile sub control în permanență, vom ajunge la anarhie.“
Adevărul relațional #12: În lumea reală, ființa umană are puterea de a-și schimba numai propria viață. Dacă e necesar, e normal să preiei controlul asupra anumitor situații, prin acceptare și decizie conștientă. Dar mai există și situații în care trebuie să împarți controlul cu altcineva. Plus acele situații când… trebuie să renunți la control.

Mitul relațional #13: „Dacă ne iubim cu adevărat, vom rămâne împreună pentru totdeauna.“
Adevărul relațional #13: În lumea reală, oamenii rămân împreună ori se despart din varii motive. Poți iubi pe cineva și, totuși, să închei relația cu acea persoană.

Mitul relațional #14: „Partenerul meu de viață nu va considera niciodată că i se cuvine totul de la mine și mă va susține întotdeauna, fără să mă critice vreodată.“
Adevărul relațional #14: În lumea reală, lucrurile nu merg ca pe roate de fiecare dată. Dar tu vei avea mereu dreptul la sentimentele tale.

Pentru a ne desprinde de trecutul zbuciumat al copilăriei și pentru a nu ne mai sabota relațiile intime din prezent, avem nevoie să fim conștienți de toate aceste neadevăruri Iar cunoscându-ne tiparele actuale de relaționare, putem începe să ne eliberăm de sub tirania criticii și a urii de sine (obiceiuri ce s-au întipărit atât de profund în psihicul nostru). Pentru că – odată ce ne asumăm legenda personală cu toate traumele ei și odată ce învățăm să facem diferența în mod conștient între iluzie și realitate – adevărul ne va elibera.

Articol publicat pe platforma Republica

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0