De fiecare dată când aduc în discuție nocivitatea pedepselor, apare întrebarea „bine, dar atunci cum îi facem pe copii să ne asculte?!“. Înainte să răspund, aș dori să fac o precizare importantă. Este normal și sănătos ca un copil să nu ne asculte întotdeauna. În jurul vârstei de doi ani apare opoziționismul primar, o etapă absolut necesară în experimentarea independenței și dezvoltarea personalității, când copilul simte nevoia să ia primele decizii în ceea ce-l privește.
Aș îndrăzni să spun că gradul mai mare de vehemență în apărarea propriilor dorințe arată că acel copil a fost crescut într-un mediu sigur și ocrotitor. Cu cât un copil e mai „cuminte“ și nu protestează la nicio cerință a adulților, cu atât aș bănui o relație bazată pe frică.
„Oare aș vorbi în felul acesta cu un adult?“
Revenind la întrebarea inițială, și anume cum îi facem pe copii să ne asculte, răspunsul este: la fel cum facem orice persoană să ne asculte. Mai specific, la fel cum facem să ne asculte orice adult cu care avem o relație apropiată.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
De ce am făcut diferențierea între „persoană“ și „adult“? Pentru că uităm, uneori, că cei mici au aceleași nevoi ca și adulții, și anume de a fi respectați, de a putea lua decizii referitoare la propria viață, de a avea preferințe sau de a fi ascultați.
Data viitoare când formulezi o solicitare către propriul copil, întreabă-te: „Oare aș vorbi în felul acesta cu un adult?“. Dacă un adult ar scăpa ceva pe jos, m-aș uita dezaprobator și l-aș face neatent? I-aș spune prietenei celei mai bune pe un ton poruncitor, fără să mă uit la ea, să-și pună pantofii că plecăm? Dacă partenerul meu mi-ar spune că nu-i este frig, l-aș contrazice și l-aș forța să ia pe el o geacă?
Așadar, oricine ne „ascultă“ dacă avem o conexiune pozitivă cu acea persoană. Dacă îi arătam respect, înțelegere, empatie, afecțiune și alocăm timp să-l ascultăm la rândul nostru.
Deși nevoile sunt în mare parte identice, este adevărat că există o diferență semnificativă între creierul unui copil și cel al unui adult, de aceea copiii au nevoie de strategii specifice pentru a dezvolta comportamente sănătoase.
Iar cele mai provocatoare momente sunt cele în care copilul nu se oprește dintr-un comportament indezirabil, în ciuda multiplelor cerințe din partea părinților. Să luăm exemplul ecranelor. Timpul alocat ecranului a luat sfârșit, l-ai anunțat pe copil, însă acesta continuă să se uite. Ce putem face ca acesta să „asculte“ de părinți?
Strategii din timpul momentului
- Validare blândă și limită fermă
Sunt convinsă că toți cititorii cunosc abordarea parenting-ului echilibrat, care recomandă validarea blândă a emoțiilor copilului, cu menținerea fermă a limitei. Intervenția ar putea suna astfel: „Înțeleg, micuța mea, că ai mai vrea să te uiți, e foarte interesant ce vezi acolo, dar rolul meu ca părinte e să-ți protejez sănătatea și ochișorii, iar ecranul nu le face bine. E normal să fii furioasă, voi sta alături de tine până trece“.
- Limită în loc de rugăminte
Însă ceea ce ar putea fi o noutate este diferența dintre o limită și o rugăminte. De cele mai multe ori, adresăm copiilor rugăminți pe care nu le pot îndeplini, din cauza insuficientei dezvoltări a inhibiției din cortexul prefrontal.
O limită este aplicată atunci când doar părinții fac o acțiune, iar copilul nu trebuie să facă nimic.
Este o perspectivă foarte eficientă, gândită de dr. Becky Kennedy, care alocă controlul dintr-un moment dificil acelui membru care are un creier dezvoltat complet, adică părintelui.
℗PUBLICITATE
În cazul exemplului de mai sus, după ce ne dăm seama că ecranul a acaparat total copilul și că nu poate răspunde rugăminții noastre, o limită ar fi să-i spunem: „Puiul meu, îmi dau seama că în acest moment nu poți închide tableta singur, așa că te voi ajuta eu să faci asta. Voi veni lângă tine, voi lua tableta din mânuța ta și o voi pune la locul ei, între filme“. Apoi acționăm în consecință, în timp ce arătăm compasiune și înțelegere față de orice emoție ar apărea.
Subliniez în mod deosebit faptul că o astfel de acțiune este nevoie să pornească dintr-o perspectivă de înțelegere (copilul nu poate) versus de critică (copilul nu vrea). Perspectiva va avea un impact uriaș asupra modului în care copilul va percepe acțiunea – una provenită din grijă versus una generată de putere.
Strategii din afara momentului
Transformă-te în detectiv (sau când Hercule Poirot devine Hercule Parent)!
Dacă un copil manifestă recurent incapacitatea de a se comporta într-un anumit fel, este corect să adresăm următoarele întrebări:
- Este așteptarea mea realistă în etapa de dezvoltare în care se află copilul? De exemplu, între trei și patru ani, în etapa dezvoltării identității de sine, când totul este „al meu și pentru mine“, este nerealist să ne așteptăm ca un copil să împartă de bunăvoie.
- Este numărul de reguli prea mare pentru vârsta sa? Specialiștii recomandă un maximum de cinci reguli până la vârsta de șapte ani. Acestea trebuie să fie foarte clare și aplicabile unor arii mari, care țin de sănătate, protecție și educație.
- Regulile se aplică doar copilului sau sunt ale familiei? Dacă o regulă se aplică doar copilului, acesta va trăi un sentiment de nedreptate.
- Dacă cerințele sunt în acord cu vârsta copilului, ce fel de abilități îi lipsesc și cum le putem construi?
Simulări: exersarea comportamentului dorit, în timpul jocului
Construirea abilităților se poate face, mai ales la vârste mici, prin exersarea comportamentului dorit, în timpul jocului. Spre exemplu, pentru un copilaș care lovește atunci când îi sunt încălcate limitele, putem exersa luarea unei jucării, rugându-l ca, în acel moment, să ducă mânuțele la spate și să se îndepărteze versus să se apropie de noi.
- Spune-i copilului ce poate să facă
Ca să aibă claritate și să poată procesa informația, creierul unui copil trebuie să audă ce este permis, nu ce este interzis. În loc de „nu mai sări pe podea“, putem spune: „te rog să sari pe canapea, pentru ca vecinii de jos să aibă liniște“.
Este nevoie să acordăm o atenție deosebită copiilor mai mari, pre-adolescenți și adolescenți. Dacă ar fi să ne închipuim un semafor, unde culoarea verde ar reprezenta comportamentele încurajate, cea galbenă – cele negociate cu părinții, iar cea roșie – cele interzise de părinți, majoritatea comportamentelor ar trebui să fie în partea galbenă. Pentru o relație armonioasă, unui adolescent ne adresăm în termeni de „da, cu condiția“: „Da, poți merge la concertul x, cu condiția să vă însoțească un adult“.
- În aceeași echipă
Una dintre perspectivele care aduc o mare schimbare în relația părinte-copil este aceea în care copilul nu mai este văzut ca un inamic care se împotrivește oricărei cerințe, ci ca un coechipier împreună cu care confrunți un anumit tip de comportament deranjant. Așadar, inamicul devine comportamentul.
Când sunteți în aceeași echipă, puteți veni împreună cu soluții împotriva acelui comportament. Spre exemplu, dacă inamicul comun este „desprinderea de ecran când timpul alocat s-a terminat“, atunci copilul poate veni cu idei care să-i facă tranziția mai ușoară.
Voi încheia cu îndemnul ca principala strategie să fie, mereu, conexiunea. Să încercăm mai întâi să ne punem în locul celor mici. Să avem compasiune față de felul în care încearcă să găsească sensul în lumea aceasta mare, cu multe reguli pe care nu le înțeleg în totalitate, în timp ce vor să fie în continuare acceptați de noi.
Atunci când niciun sticker și nicio pedeapsă nu mai pot fi aplicate, pentru că au crescut, tot ce ne rămâne este conexiunea.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
