În această toamnă ni se oferă șansa să îl ascultăm „live” pe Daniel J. Siegel vorbind despre modul în care anatomia creierului este în mod direct influențată de relația de atașament dintre părinte și copil.
De ce ne ajută? Pentru că ne oferă o alternativă asupra modului în care experiențele de viață din primii ani ne pot modela creierul și ne pot afecta stilul de interacțiune cu cei din jur.
Cum vine asta? Păi… până în momentul în care ne naștem, în cele 9 luni de viață intrauterină, creierul nostru se dezvolta zonal astfel încât la naștere mare parte a ariilor sistemului limbic sunt parțial dezvoltate însă neuronii nu sunt în mare parte încă conectați între ei și de aceea suntem practic deschiși către experiențe noi de învățare. Sinapsele se dezvoltă masiv în primii noștri ani de viață. Aceste legături sunt modelate atât de bagajul genetic și de șansă cât și de experiența noastră de viață.
Temperamentul de exemplu are mai puțin o bază experientala ai este determinat în mare parte de gene și de șansă. De exemplu putem să avem o abordare sănătoasă a aspectelor de noutate sau putem să tindem să ne retragem la apariția acestor situații noi și asta este cumva setat dinainte de naștere.
Însă în ceea ce privește modul nostru de relaționare și raportare la ceilalți, creierul nostru imatur este modelat în mod direct de experiența noastră de viață din primii ani – experiențele noastre stimulează conexiunile neuronale. Pe măsură ce creștem se creează o matrice de conexiuni și se prefigurează ceea ce numim mai târziu personalitate. Astfel, dacă am crescut înconjurați de câini și am avut experiențe pozitive în ceea ce îi privește, cel mai probabil simțim încântare și plăcere în situația în care câinele vecinului se îndreaptă către noi, însă aceeași experiență ni se poate părea periculoasă dacă în trecut am avut experiențe negative legate de câini, experiențe ce ne-au modelat conexiunile neuronale.
Și mai bine… creierul nostru posedă capacitatea de a modifica aceste circuite neuronale în urma unor experiențe noi (neuroplasticitate). Oh… păi vestea bună în acest caz este că dacă practicăm un lucru mai mult, întărim acea conexiune… tentant nu? Să practicăm compasiunea… sau de ce nu… fericirea!
Sau cum zise Hebb „Neurons that fire together wire together“.
Daniel J. Siegel, este un pionier în domeniul numit neurobiologie interpersonala („The Developing Mind”, 1999), domeniu care caută modelele similare existente în diferite abordări ale cunoașterii. Sub umbrela neurobiologiei interpersonale, doctorul Siegel include abordarea sa, denumită, pe scurt, „lentila minții” (mindsight), care este capacitatea de-a percepe propria minte și mintea celorlalți și care aplică principiile domeniului emergent al neurobiologiei interpersonale pentru a promova compasiunea, bunătatea, reziliența și starea de bine în viețile noastre personale, în relații și în comunitate.