Înainte de toate, și luând în considerare ușurința cu care ajungem să stigmatizăm, consider de cuviință să definesc conceptul de traumă. Trauma este acea experiență dificilă și dureroasă, atât fizic, cât și emoțional, percepută ca fiind debilitantă. Totuși, este important să stabilim faptul că o experiență este catalogată drept traumatizantă printr-o percepție subiectivă a individului care o trăiește. Astfel, una din două persoane care experimentează aceeași situație poate cataloga experiența ca fiind traumatizantă, în timp ce cea de-a doua o poate percepe ca fiind doar dificilă.
Când vine vorba de lucrul psihologic cu trauma, este aproape imposibil să nu facem referire la munca creatorului abordării Somatic Experiencing, dr. Peter A. Levine. Abordarea este cunoscută pentru lucrul cu corpul în vederea vindecării reacțiilor traumatice și a avut rezultate spectaculoase.
Amintiri conștiente și inconștiente ale traumei
În una dintre cărțile sale, Traumă și memorie. Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului încă viu, dr. Peter A. Lavine explică mai pe îndelete conexiunea dintre minte și corp în vederea stocării și vindecării traumei.
Conform acestuia, stocarea amintirii traumatice se realizează la mai multe nivele ale memoriei. Mai exact, vorbim despre amintiri conștiente (explicite) și inconștiente (implicite), care au rolul de a ne ajuta să navigăm prin diferitele situații ale vieții.
La rândul lor, amintirile conștiente (explicite) se mai împart în amintiri/memorie declarativă (voluntare, cronologice, factuale, obiective și lipsite de sentimente și emoții) și amintiri/memorie episodică (spontane, stocate pe bază de trăiri, vitalitate, valențe pozitive sau negative).
Iar amintirile inconștiente (implicite) reprezintă stocarea emoțională, senzorială și comportamentală a memoriei și se împart și ele în categoria amintirilor/memoriei afective (ce ține de emoții) și cea a amintirilor/memoriei procedurale (abilități, reacții de tipul „luptă, fugă, îngheț“ și tendințe de reacție de tipul abordare/evitare sau atracție/repulsie).
Formarea traumei
Astfel, mintea și corpul nostru realizează în mod constant o traducere bidirecțională dinspre exterior spre interior a stimulilor și a situațiilor prin care trecem, pentru a menține starea de relaxare în situații de siguranță și pentru a activa starea de alertă și amintirile procedurale de luptă sau fugă, în situațiile de pericol.
Dacă, totuși, nivelul de pericol este perceput ca fiind mortal sau de neoprit și nu mai putem duce până la capăt acțiunile de apărare, ființa umană se prăbușește și rămâne blocată într-o stare de groază, deznădejde și neputință, creându-se trauma.
℗PUBLICITATE
Lucrul cu trauma este atât de dificil, deoarece corpul persoanei care a suferit trauma rămâne blocat, „înghețat“ în senzațiile traumatice, iar revizitarea acestor senzații pare atât de cumplită încât persoana respectivă tinde să facă orice pentru a evita să-și simtă corpul care a devenit „dușmanul care i-a trădat“.
Munca cu corpul în lucrul cu trauma
În abordarea Somatic Experiencing, munca terapeutului este aceea de a ghida cu blândețe mintea clientului înspre corp. În primă instanță, se creează o experiență prezentă, calmă, relaxată, plină de forță și competență, de „aici și acum“. În această primă etapă, clientul este familiarizat cu identificarea senzațiilor fiziologice pozitive și negative.
Mai apoi, pe fondul de calm, terapeutul încurajează clientul să penduleze între senzațiile corporale de siguranță către cele de pericol și înapoi. Scopul este acela de a accesa, temporar și treptat, exprimările emoționale, senzoriale și comportamentale ale traumei, precum încordările musculare, respirația accelerată, tensiunea sau căldura resimțită la nivelul stomacului, al pieptului sau al gâtului.
Odată identificate, terapeutul încurajează și ghidează verbal și gestual clientul să-și dea voie să simtă aceste exprimări corporale, pentru câteva momente, accesând, în același timp, amintirile cognitive legate de situația traumatică.
Restructurarea amintirii traumatice
Astfel, clientul învață și câștigă încredere în propriile abilități de a face față disconfortului, ajungând să flexibilizeze și să stăpâneasca trecerea de la starea de siguranță la pericol și înapoi, la starea de siguranță de unul singur.
În final, ruptura dintre cele două tipuri de amintiri conștiente și inconștiente se repară, iar amintirea traumatică își găsește locul cuvenit în trecut, fără a se mai activa în mod dezadaptativ.
Articol realizat în colaborare cu Psylife.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
