Skip to content

Acum mai mult decât oricând simțim o presiune nemaiîntâlnită prin ubicuitatea pe care suntem nevoiți să o îmbrățișăm, în vederea îndeplinirii activităților și a responsabilităților pe care le avem de dus la bun sfârșit.

Visăm la o deconectare, la o posibilitate palpabilă de a ne rupe de cotidian. Însă adesea ne tăiem singuri aripile, ne punem piedici, apreciem că nu ne permitem o astfel de oază de relaxare, chiar dacă nu avem, prea bine, habar despre cât de la îndemână poate fi această detensionare. De cele mai multe ori, credem că meditația, psihoterapia sau vacanțele însele implică automat o companie plăcută sau chiar o stare emoțională specială, dar și un buget apreciabil. Ceea ce nu realizăm pe de-a-ntregul este că noi deținem intrinsec și alte supape pe care le putem accesa chiar și în vremuri mai alambicate, iar unul dintre cele mai la îndemână este chiar dansul. 

O să vă provoc să faceți un exercițiu de memorie și să vă gândiți când ați dansat ultima oară și cum v-ați simțit după. Îmi place să cred că v-am pus un zâmbet pe chip în acest moment.

Geneza dansului extatic

Merită să precizez că bucuria, nemulțumirea, nostalgia pot fi exteriorizate așa cum o făceau și predecesorii noștri, adică prin dans. Și dacă vă întrebați când a fost practicat prima dată, ei bine, potrivit site-ului theschooloflife.com, dansul este considerat unul dintre cele mai salutare și esențiale activități pe care le-a practicat omenirea. 

Nu a fost considerat un sport care trebuie practicat la perfecțiune, ci a fost înțeles, mai degrabă, ca o formă de integrare holistică ce transcende individualitatea proprie, în așa fel încât omul să înțeleagă că este parte dintr-un întreg. Astfel, pentru a exemplifica, grecii antici (prin întruchiparea lui Apollo – recunoscut pentru rațiunea și disciplina sa strictă) au apreciat că o existență închinată seninătății mintale ar însemna un drum pavat cu însingurare, drept pentru care au creat adevărate festivaluri în cinstea unei divinități cu totul diferite (Dionis), un zeu care a iubit muzica, vinul și activitățile distractive.

Luna martie a fiecărui an era destinată festivalurilor lui Dionis, festivaluri în care nici cei mai dârji, nici cei mai rușinoși și vulnerabili nu se dădeau în lături de la dans și, acompaniați de licoarea lui Bachus, petreceau până în zori. Geneza ne arată că dansul pe care îl practicau era unul „extatic“ și, dacă aruncăm o privire asupra numelui însuși („ex“ = în afară și „stază“ = în picioare), putem spune că practic „ne separăm“ de individualitatea noastră și ne reconectăm cu natura umană comună, înțelegând astfel, că, în fapt, suntem o parte a unui întreg.

O pauză de la individualism și rațiune: Dionis (cunoscut și sub numele de Bachus pentru greci și romani) conducând un dans. Bouguereau, Tinerețea lui Bachus, 1884

Frica, parte a sabotării personale

Cei mai mulți dintre noi considerăm că nu avem veleități, aptitudini și înclinații în acest sens și, mânați de jenă și de felul în care facem aceste aprecieri (la nivel individual, autocritic), preferăm să ne retragem, să nu fim prieteni cu scena și, eventual, să croșetăm un scenariu plauzibil pentru momentele jenante în care cineva drag ne va invita la dans. Deși, în definitiv, tocmai noi suntem cei care avem nevoie de dans, chiar dacă nu percepem această nevoie acută. 

℗PUBLICITATE



Este important de precizat că nu este nevoie să fim experți în domeniu, ci să ne concentrăm pe beneficiile-cheie pe care le putem avea în urma mișcării corpului. Specialiștii subliniază că, exceptând contemporaneitatea, în aproape toate culturile și momentele istorice, dansul a fost tradus și interiorizat drept o formă de mișcare cu o contribuție majoră la bunăstarea mentală. 

Din păcate, cu timpul, această abordare comunitară s-a disipat treptat, apărând ceea ce noi numim discotecă și rave. Partea mai puțin plăcută este că acestea implică anumite superficialități (o anume vestimentație, o atare atitudine) ori chiar stigmatizări (se adresează unui anumit segment de vârstă etc.), ceea ce nu face altceva decât să dezarmonizeze umanitatea, în niciun caz să o coaguleze.

Indiferent de vârstă, culoarea pielii sau limba pe care o vorbim, emoțiile își cer dreptul de a fi ascultate, însă, în cele mai multe cazuri, noi ne raportăm la frică drept unicul barometru ce ne arată (cu o precizie intrinsecă, fără echivoc) că am putea părea inferiori în fața unui public a cărei opinie atârnă greu. Autosabotajul ne împiedică să ne bucurăm de beneficiile dansului, când am putea să admitem că nimeni nu este perfect, nimeni nu urmează niște pași de dans executați impecabil, chiar dacă realitatea ne arată „imperfecțiunea perfectă“ în care ne scăldăm. Ceea ce merită punctat și înțeles este că atât noi, cât și cei ce se află pe ringul de dans ne aflăm în același punct aptitudinal, dar, de fapt, cel mai important lucru nu este tehnica însăși, ci bucuria de a fi, de a ne descătușa și de a ne înconjura de alți semeni pe acorduri muzicale. Doar dacă dăm la o parte seriozitatea și timiditatea care ne învăluie ne putem bucura de felul în care suntem și în care arătăm, fără să ne mai preocupe elemente externe (precum discuțiile contradictorii, neîmplinirile, erorile personale, nemulțumirile, îndoielile etc.) care, în mod normal, au o importanță aparte. Odată descoperită bucuria dansului, energia lui va fi cea care va da tonul și care ne va ajuta să ne afundăm într-o stare de bine ce poate fi menținută o bună bucată de timp.

Febra musculară și amintirile se împletesc, dându-ne o senzație plăcută asupra ceea ce suntem în realitate: animale sociale, lipsite de ego, dornice de a fi înconjurate de alte persoane alături de care să se simtă bine, fără grija că vor fi puse la colț, arătate cu degetul și judecate aspru.

Dansul are puterea de a unifica, de a ne face să ne arătăm partea vulnerabilă în fața celorlalți, și are potențialul de a ne transforma în prieteni mai buni pentru noi înșine și, în același timp, oameni mai permisivi și mai plini de compasiune față de cei din jurul nostru. 

Acum este momentul să ne eliberăm de toate etichetele pe care ni le punem și să ne bucurăm și de noi, dar și de cei din jur, indiferent de vârstă și păstrând, în egală măsură, regulile impuse de pandemia Covid-19. Viața nu este făcută pentru a fi pusă pe pauză, cu atât mai mult cu cât suntem singurii noștri stăpâni, a căror unică preocupare primordială este să avem grijă de noi înșine atât fizic, cât mai ales psihic. 

Desigur, dacă ne simțim depășiți de situație este important să ne reamintim că putem apela cu încredere la un specialist care ne poate ajuta să revenim pe un făgaș emoțional bun și să redescoperim pacea interioară.

Bianca Sîrbu - contributor senior, jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0