Știm că motivul pentru care oamenii nu pot primi iubirea este acela că nu pot să accepte contribuții pozitive de la trăsăturile, talentele și calitățile pe care le‐au renegat, și nu pot primi darurile cu care părinții lor nu au fost de acord să le aibă, indiferent de motiv. Cu alte cuvinte, respingerea de sine și ura de sine le blochează capacitatea de a prelua ceea ce ar fi vindecător.
Iubirea și vindecarea
Este logic să credem că soluția ar putea fi aceea în care vindecarea începe dacă te iubești pe tine însuți. Iubirea de sine valorează cât miliarde de dolari în economie. Există o multitudine de cărți, filme video, casete audio și consilieri care ne încurajează să fim buni cu noi înșine. „Scrie afirmații personale, mergi la spa, ia‐ți timp liber pentru tine, fă o baie fierbinte.“ Sfaturi minunate. Și te simți bine, cel puțin pentru moment. Problema este că iubirea de sine conștientă, grija de sine și autoliniștirea nu‐i ajută pe oameni să înceapă să iubească acele părți din ei înșiși pe care le‐au negat, respins sau chiar uitat. Nu le aduce părțile respinse din sine înapoi în conștient. Nu șterge dezaprobarea internalizată din partea părintelui, care se activează atunci când încearcă să facă ceva pentru ei înșiși, iar acel lucru li se pare interzis.
Nu poți să vindeci deconectarea nici măcar prin iubirea pentru alții sau pentru Dumnezeu. Poți să compensezi pentru ura de sine prin iubirea față de ceilalți, dar nu vindeci astfel breșa din tine însuți. Adevărata soluție corectoare stă într‐o cale cu totul diferită. Trebuie să începi să iubești la partenerul tău acele trăsături, obiceiuri, atitudini și comportamente care‐ți dau cele mai mari dureri de cap, de fapt, chiar acele lucruri pe care le face și care te scot din sărite. Ar putea fi orice: faptul că se înfurie repede, tendință spre inerție, judecarea continuă a tot și toate, perfecționismul, accentul pe aparențe, recursul la grandoare, sau obiceiul autodeprecierii. În termeni de zi cu zi, ar putea fi nevoia de a achita mereu (sau niciodată) nota de plată, nevoia de a te făli cu copiii tăi, nevoia de a se ascunde în spatele umorului, sau nevoia de a fi mereu (sau niciodată) ocupat.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Ce legătură este între defectele partenerului tău și autodeprecierea ta?
Răspunsul stă în mecanismul de proiecție. Ceea ce nu‐ți place sau ai respins la tine însuți ai tendința să proiectezi asupra celorlalți, iar cea mai la îndemână proiecție este asupra partenerului. Ca să poți continua să relaționezi cu acele părți din tine însuți care lipsesc, le proiectezi asupra partenerului tău și relaționezi cu ele în această formă. Poți să experimentezi dezaprobarea și antipatia pe care le nutrești pentru tine însuți, dezaprobând și displăcându‐ți aceleași lucruri la partenerul tău. Acest lucru pare tras de păr numai pentru că cele mai multe proiecții sunt create în inconștient. Nu știi că faci asta.
℗PUBLICITATE
Însă nu e ca și cum ai inventa complet aceste trăsături și le‐ai lipi la întâmplare pe partenerul tău. Nu ai halucinații atunci când crezi că partenerul tău face „chestia aia“ din nou. Aproape întotdeauna e ceva la partenerul tău care atrage acea proiecție, care să ofere ceva de care să se lipească proiecția ta. În fond și la urma urmei, tu ți‐ai ales de la bun început partenerul pe baza imago, sau a imaginii internalizate a unui părinte sau îngrijitor primar. Iar acest lucru înseamnă că, în lupta de putere, partenerul tău chiar demonstrează caracteristici similare cu cele care te‐au rănit atunci când erai mic. Acele trăsături există cu adevărat, într‐o oarecare măsură, în partenerul tău, iar atunci când le întâlnești, le exacerbezi.
E adevărat că partenerii angajați în acest act de acceptare se folosesc unul pe celălalt pentru propriul scop. Însă această folosire este una pozitivă. În parteneriate intime nu ai cum să pierzi întâlnirea cu părțile care lipsesc din propriul sine. Pentru că doi parteneri încearcă să iubească la celălalt ceea ce au respins la ei înșiși, amândoi se restabilesc la plenitudinea lor, și, astfel, se pregătesc să primească iubirea. Sunt angajați într‐o campanie reciprocă de acceptare de sine. Evident, relația trebuie să fie mediul transformării. Nu se poate altfel.
Dacă acel cuplul se află sau nu în terapie, puterea schimbării rezidă în însăși relația lor. Fiecare dintre parteneri spune: „Poți să‐mi spui cum să te vindec“ și „Pot să‐ți spun cum să mă vindeci“. Ei mută agentul schimbării de la autoritatea exterioară, înapoi la relația în sine.
Extras din volumul Acceptă iubirea, de Harville Hendrix și Helen LaKelly Hunt, disponibil cu reducere aici.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
