skip to Main Content
De Ce Le E Greu Bărbaților Să își Ceară Scuze

De ce le e greu bărbaților să își ceară scuze

Cu siguranță, există nenumărate sfaturi pentru cum să devii un om de succes – indiferent că ne referim la rolul de lider, cel de partener sau de părinte, de participant activ la viața comunitară sau, efectiv, la statutul nostru de prieten într-o relație de încredere care chiar contează. Eu, însă, vreau să evidențiez o trăsătură a bărbaților de succes despre care evităm să vorbim prea mult și cu atât mai puțin îndrăznim să o practicăm.

Știți care este inițiativa numărul 1 (în ordinea importanței) pe care o ratează cei mai mulți dintre noi, bărbații? Și despre care studiile recente ne arată că pare să fie esența relațiilor sănătoase și una dintre abilitățile oamenilor cu inteligență emoțională și relațională? Ei bine, nu este nici exprimarea iubirii, nici a aprecierilor sau a laudelor, nici „critica constructivă” – cum, probabil, ar crede mulți dintre șefii instituțiilor din România. Ci este vorba despre asumarea vulnerabilității de-a ne cere scuze, atunci când este evident că am greșit (cu sau fără intenție). Cuvintele de genul: „Da, am înțeles. Am făcut ceva greșit și are logică faptul că te simți rănit(ă).“ Sau clasicul: „Îmi pare rău!“ Asemenea expresii nu sunt nici vorbe de umplutură și nici dovezile demasculinizării.

Spre deosebire de femei – sau mai ales față de unele dintre ele, care au tendința de-a se scuza excesiv – cercetările din sfera psihologiei relaționale și a stării interpersonale de bine arată că bărbații au tendința de-a face un mare pas înapoi, când e vorba să-și ceară scuze. E o realitate ce pare că transcende diferențele de cultură, vârstă sau statut profesional. Și chiar dacă popularitatea lui James Bond a scăzut semnificativ în rândul bărbaților, trebuie să recunoaștem că nici nu ne înghesuim la a ne exprima masculinitatea ghidați de vulnerabilitate relațională și de bunătate asumată.

Sunt de acord cu faptul că educația își spune cuvântul, că pentru mulți dintre noi, bărbații, simplul gând de-a ne cere scuze ori doar rostirea cuvintelor „am greșit“, „am dat-o în bară“, „regret ce-am făcut“ ne poate trezi o senzație puternică de disconfort, dacă nu chiar de dezgust sau panică. Dar nu cred că ne mai putem ascunde după aceste scuze relativ confortabile, când știința a evoluat atât de mult și ne oferă aproape mură-n gură tot ce avem de făcut pentru a păstra sănătatea relațiilor noastre personale și profesionale. Da, vulnerabilitatea este o trăsătură profund umană – o putem retrăi din plin atunci când avem de spus cele mai importante trei cuvinte („îmi pare rău“), dar asta nu înseamnă că suntem mai puțin bărbați sau că facem ceva sub demnitatea noastră. A cere scuze unei alte ființe umane (părții vătămate) înseamnă transpunerea în acțiune a bunăvoinței noastre în ceea ce privește păstrarea relației. Și este calea cea mai potrivită pentru a restabili încrederea și siguranța, în legătura emoțională pe care o avem cu celălalt.

Ar mai fi de subliniat și că o scuză sinceră, asumată și vindecătoare este lipsită de „dar” și „dacă” – aceștia sunt indicatori ai intrării în defensivă sau ai unei tentative de-a ieși basma curată. Scuzele de genul: „Îmi pare rău că am strigat la tine, DAR fusesem la rândul meu certat de șefi“ sau „Scuze că am făcut acea glumă care te-a ofensat la ședință, DAR, DACĂ nu te băgai în seamă, nu ziceam nimic“ sunt departe de-a fi dovezi ale faptului că știm cum să exprimăm scuze. Un regret autentic, venit din inimă, înseamnă să ne acceptăm responsabilitatea pentru ceea ce am făcut sau nu am făcut, fără a ne piti după scuze și justificări inutile. Această recomandare este valabilă chiar și în cazurile în care știm că suntem doar parțial vinovați.

Mai apoi, este de reținut că procesul iertării înseamnă și să ne deschidem mintea față de experiența emoțională a părții ofensate: a-i asculta emoțiile, a-i valida realitatea și a ne exprima respectul față de persoana sa. Ceea ce are nevoie persoana rănită este să vadă regretul nostru și faptul că-i înțelegem perspectiva, fără minimalizări sau exagerări (cum se întâmplă în cazul acelora care cer scuze excesiv).

Dr. Harriet Lerner, autoarea cărții de mare succes De ce nu vrem iertarea? Cum să vindeci marile trădări și micile supărări, ne reamintește și că abilitățile unui lider (la muncă, acasă ori în comunitate) se măsoară, în special, prin străduința acestuia de-a percepe realitatea cât mai obiectiv, de a-și asuma responsabilitatea față de propria imperfecțiune și de-a avea curajul să repare o relație lezată. Nivelul de respect pe care ne așteptăm să-l primim din partea celorlalți, dar și nivelul propriu de maturitate psihologică și emoțională sunt oglindite de lentila obiectivității noastre – sau, mai exact, de claritatea cu care vedem felul în care purtarea noastră îi afectează pe cei din jur și de bunăvoința cu care ne ajustăm comportamentul, alegând relația în locul confortului emoțional de moment.

Articol publicat pe platforma Republica.

György Gáspár

Psiholog clinician, psihoterapeut de familie și cuplu, membru al Colegiului Psihologilor din România, formator la diferite programe de formare complementară, președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close search
Back To Top
×Close search
Caută