Skip to content

Mă întâlnesc frecvent, în cabinetul de psihoterapie, cu părinți care sunt dezamăgiți și rușinați de felul în care au reacționat sau s-au comportat față de propriul copil (în anumite situații). De cele mai multe ori, acești adulți s-au pregătit intens, înainte sau imediat după apariția copilului, pentru rolul de părinte. Au citit cărți de parenting, au fost la seminare și cursuri, au ascultat podcasturi, toate acestea din dorința de a fi cât mai buni, de a ști cum să aibă grijă (și) de nevoile emoționale ale copiilor lor și de a fi cât mai diferiți de propriii lor părinți. 

Iar când, din diverse motive, nu reușesc să se ridice la nivelul propriilor așteptări și fac greșeli în relația cu copilul, devin extrem de critici cu ei înșiși, spunându-și lucruri de genul:„Ar fi trebuit să știu mai bine“; „Sunt un părinte rău“; „Nu sunt în stare de nimic“; „Am făcut exact ce făcea mama (tata)“; „La ce mi-au folosit toate cărțile, cursurile?“; „Cu toate informațiile din lume, și tot o dau în bară“. Și astfel, nu doar că se autobiciuiesc, dar se și încarcă cu multe emoții dificile: furie împotriva propriei persoane, rușine, tristețe, dezamăgire, teama că își vor „strica“ iremediabil copiii, și ajung, adesea, să cadă în deznădejde (îngrășând totodată autocriticul). Mai mult, fiindcă suferința emoțională e atât de mare, pot chiar să își învinovățească copilul, în încercarea de a nu mai trăi rușinea, dezamăgirea sau vinovăția (pentru că nu știu cum să se confrunte cu durerea, vor să scape de ea): „Copilul ăsta e neascultător, obraznic, nerecunoscător“; „Nu știu ce să mă mai fac cu el, nimic nu funcționează!“ etc. Cu toată deschiderea, recunosc că situația asta mi-a fost și mie familiară, și încă mă mai surprind câteodată având astfel de gânduri. 

Informația este importantă, dacă există și iubire de sine 

Evident, nu consider că informațiile despre dezvoltarea bio-psiho-socio-emoțională a copiilor nu ar fi necesare. Ba, din contră, acestea sunt extrem de utile, mai ales ținând cont de trecutul nostru și al părinților noștri, care nu aveau acces la astfel de studii și date științifice. Nu îi învăța nimeni despre stadiile de dezvoltare a copiilor, despre nevoile emoționale, stiluri de atașament și multe altele. Însă este important să înțelegem că toate aceste informații ne sunt utile și le putem accesa atunci când creierul nostru emoțional (amigdala din sistemul limbic, care este centrul fricii și al furiei, din zona subcorticală) este liniștit. Când activarea emoțională este foarte ridicată sau în situații de epuizare, părinții nu mai pot accesa aceste informații sau anumite funcții ale cortexului prefrontal, cum ar fi autocontrolul, iar vechile răni (traume) și mecanisme de coping ies la iveală. 

Prin urmare, educația nu este suficientă. Pentru că în lipsa iubirii de sine, care vine (și) din vindecarea unor răni din trecut, educația nu face decât să pună multă presiune pe părinți, care-și setează standarde foarte înalte, hrănind perfecționismul și criticul, în încercarea lor de a supracompensa lipsurile sau abuzurile din propria copilărie. Pentru a înțelege mai bine cum ne sabotează critica de sine, vă recomand spre lectură capitolul nouă din cartea lui Frank Ostaseski – Cele cinci invitații.

℗PUBLICITATE



Deși, pentru mintea noastră, să facem totul perfect, să îi dăm copilului tot ce nu am primit noi în copilărie pare a fi o strategie bună de reechilibrare a balanței și de reparare a deficitul, în realitate, copilul nostru interior (partea rănită din noi, care a trăit lipsurile și consecințele acestora) nu beneficiază de pe urma acestor daruri pe care le facem copilului biologic. Ba, dimpotrivă, este și mai mult provocat de situațiile din prezent, furios, ca urmare a nedreptății pe care o resimte. Aceste situații nu fac decât să înrăutățească relația cu noi înșine și cu copiii noștri, exact ce ne doream cu tot dinadinsul să evităm. 

Prin urmare, în lipsa compasiunii de sine (care necesită lucru serios cu noi înșine sau un proces de terapie), a acceptării imperfecțiunilor și greșelilor noastre, cu alte cuvinte, în lipsa iubirii de sine, psihoeducația este ineficientă, ba chiar se poate dovedi dăunătoare. Chiar dacă nu o vom da în bară într-un mod foarte grav, dacă vom încerca tot timpul să jucăm rolul părintelui perfect, care e foarte atent la ce spune, ce face, cum face sunt șanse mari să ne deconectăm de la emoțiile noastre pentru a putea face asta, să ne robotizăm și, astfel, să „ieșim“ din relația cu copilul nostru, să pierdem conexiunea emoțională cu el și un pic din umanitatea noastră. 

Pentru că da, să fii uman înseamnă să faci greșeli, să fii vulnerabil, să rănești și să fii rănit. Important este să învățăm să acceptăm aceste lucruri, să reparăm pe cât posibil și să avem încredere în resursele de creștere și vindecare, atât ale noastre, cât și ale copiilor noștri.

Psiholog, psihoterapeut de familie specializat în lucrul cu trauma, Anca Maftei crede în puterea vindecătoare a relațiilor și se simte recunoscătoare pentru fiecare călătorie, mai lungă sau mai scurtă, pe care o face alături de oamenii din viața ei.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0