Imaginează-ți următoarea scenă: avem invitați la cină, iar copilul meu s-a plâns foarte vocal că nu-i place mâncarea, deși am gătit exact ce-și dorea. Deja m-am ridicat de trei ori de la masă ca să-i aduc diverse alte variante din frigider și toată lumea începe să fie tensionată. Nemulțumită de toate variantele propuse, începe să lovească în continuu cu piciorul în masă, făcând un zgomot extrem de deranjant. O rog de trei ori să se oprească. Simt cum senzația de iritare crește din ce în ce mai mult în mine. Apoi repet rugămintea pentru a patra oară, punându-i mâna pe genunchi. Atunci se întoarce către mine cu fața transfigurată de furie și țipă: „Nu mă opresc, proasto!“. În acel moment, s-a lăsat liniștea în încăpere și toți invitații priveau scena.
Liniștea s-a transformat în șoc în momentul în care figura mea încruntată s-a topit într-una plină de compasiune, am întins brațele către ea și i-am spus: „Cred că ceva te-a supărat foarte tare dacă ai folosit acel cuvânt. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama mai devreme!“.
De ce oare toată lumea a fost șocată? De ce toți așteptau o reacție agresivă și explozivă din partea mea, cum ar fi să o critic, să țip sau să o ameninț cu o pedeapsă? (Ca disclaimer, am recurs exact la comportamentele descrise mai sus de mai multe ori decât aș vrea să recunosc și, în continuare, primul meu instinct este să mă duc în acea zonă de critică și amenințări).
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Hai să vedem care sunt credințele care ne fac să considerăm că pedepsele sunt soluția potrivită pentru comportamentele indezirabile ale copiilor și care este, de fapt, realitatea psihologică din spatele acelor comportamente.
- Natura umană este intrisec „rea“
Poate tocmai ca antiteză a acestei idei, una dintre cele mai respectate specialiste în psihologia copiilor, dr. Becky Kennedy, și-a construit întreaga filozofie și metodele de lucru în jurul conceptului good inside (în traducere, „bun la interior“). Acest concept pornește de la adevărul științific că cei mici se nasc cu toate emoțiile (principale), dar cu niciuna din abilitățile de gestionare a lor.
Reglarea emoțiilor, care să poată fi exprimată în exterior prin comportamente acceptate social, nu poate fi făcută decât după o perioadă lungă de ani, iar la început se face exclusiv cu ajutorul adulților (co-reglare). Dacă ținem cont de realitatea fiziologică a creierului uman, a cărui maturizare se finalizează în jurul vârstei de 25 de ani, practic este nevoie ca părinții să „împrumute“ copiilor propriul cortex prefrontal până aproape de această vârstă.
Așadar, din punct de vedere psihologic, nu există copii răi, la fel cum afirma și Janet Lansbury într-una dintre cărțile sale, ci doar copii care n-au dezvoltat încă sisteme neuronale de control al emoțiilor.
- Frica este principalul motiv pentru care copiii ascultă de părinți
Titlul inițial al articolului a fost „De ce nu funcționează pedepsele“. Apoi, mi-am dat seama că ele sunt atât de la îndemână tocmai pentru că, de fapt, funcționează. Atât pentru părinți, ca eliberare de tensiunea provocată de comportamentul negativ al copiilor, cât și asupra copiilor, mai ales la vârste mici, pe bază de frică.
Însă pedepsele funcționează doar pe termen scurt, în detrimentul scopurilor pe termen lung și, mai ales, în detrimentul relației părinte-copil. Tot ce ne învață frica este rușinea și cum să ne ascundem, determinând apariția anxietății și a sentimentelor de inferioritate.
Ca orice altă abilitate, gestionarea emoțiilor se formează prin învățare, simulare și repetare. Care au nevoie de un creier relaxat, neinundat de cortizol și adrenalină.
- Comportamentul reprezintă problema
În realitate, comportamentul este un simptom, un mod în care se manifestă în exterior o problemă acut resimțită intern. Poate fi vorba de oboseală, suprastimulare, lipsă de conectare, frustrare, gelozie și lista poate continua cu adevăratele probleme asupra cărora este nevoie să ne îndreptăm atenția.
Când suntem tentați să acționăm din acea zonă de confuzie între comportament și problema reală, să ne gândim astfel: cum ar fi pentru noi, adulții, ca atunci când mergem la medic cu o suferință, acesta să ne dea un time-out, în loc să cerceteze motivele care o cauzează?
℗PUBLICITATE
- Dacă nu luăm măsuri coercitive, înseamnă că suntem niște părinți „slabi“
Suntem oare părinți „slabi“ dacă ne informăm asupra etapelor de dezvoltare psihologică a copilului? Dacă știm ce este normal să așteptăm la o anumită vârstă și ce este greu sau imposibil să facă? Pentru că, dacă ne sunt clare aceste lucruri, ne dăm seama că a pedepsi un copil de patru ani pentru un tantrum este același lucru cu a pedepsi o persoană că are ochii verzi, așa cum afirma dr. Vanessa Lapointe.
Suntem „slabi“ dacă înțelegem modul în care funcționează sistemul nervos autonom și cum poate trece de la o stare simpatică (din timpul unui tantrum) la una parasimpatică (de liniște și relaxare)? Dacă ne privim copilul cu dragoste, chiar și atunci când are un comportament supărător, pentru că știm că, în spatele acestuia, este, de fapt, o suferință?
Spunem adeseori că „prietenul adevărat la nevoie se cunoaște“. Cred că nu poate fi o afirmație mai potrivită și pentru părinți.
A fi informat și a înțelege realitatea este opusul stării de slăbiciune. Este putere. Iar pedepsele nu vin niciodată din sentimentul de putere, ci din disperare și din lipsa soluțiilor.
- Dacă validam o emoție a copilului, înseamnă că încurajăm comportamentul negativ
Vorbim aici despre confuzia des întâlnită între un părinte permisiv și unul echilibrat. Cele două stiluri au în comun afecțiunea arătată constant copilului, iar diferența constă în prezența sau absența limitelor.
Putem să ne gândim la validarea emoțiilor ca fiind primul pas, iar la limite ca fiind pasul al doilea. Observăm astfel că atât de temutul stil permisiv este dat de pasul doi (absența limitelor) și nu de către primul pas (validarea emoției).
De fapt, validarea emoțiilor calmează sistemul nervos al copilului și creează terenul propice pentru ascultarea sfaturilor și respectarea regulilor impuse de părinți.
Ca lucrurile să fie și mai „ușoare“, chiar dacă un părinte nu are credințele de mai sus, poate, totuși, cădea în capcana reacțiilor explozive către copil, din două motive principale.
Primul este lipsa obiceiului de a ne examina constant starea emoțională. Rareori furia izbucnește dintr-o dată, în urma unui incident singular. Furia este, mai degrabă, rezultatul unei serii mici de incidente care irită, frustrează, creează tensiune ce se acumulează până la cote explozive. Iar ea poate fi estompată cu succes doar dacă este procesată în primele etape, când este încă la intensitate scăzută.
Al doilea este lipsa modelelor. Câți dintre noi am avut în copilărie părinți care să modeleze calmul, înțelegerea, care să fie niște antrenori emoționali? De aceea ne este atât de familiar și instinctiv să reacționăm într-o manieră agresivă față de propriii copii.
La finalul episodului din timpul cinei, fetița mea mi-a sărit în brațe și a început să plângă zguduitor, putând astfel să elibereze, în sfârșit, tensiunea acumulată în timpul zilei. Cu siguranță că gestul meu nu a făcut-o să înțeleagă că este acceptabil să folosească jigniri, ci că eu voi fi mereu lângă ea, chiar și în cele mai întunecate momente și voi vedea „binele din interiorul“ ei.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
