În domeniul psihoterapiei, stilurile de atașament joacă un rol crucial în modul în care persoanele se raportează la relațiile lor. Printre aceste stiluri, atașamentul evitant (mai des întâlnit în rândul bărbaților) se distinge prin tendința de a crea și de a menține distanță emoțională în relațiile romantice. Deoarece se comportă ca niște „prădători“, frângând în serie inimile celor care-i primesc cu deschidere, literatura de specialitate abundă în sfaturi despre cum te poți retrage mai repede și mai întreg dintr-o relație cu un evitant, în care siguranța emoțională este uneori inexistentă.
Și în cabinetele de psihoterapie ajung mult mai des clienți afectați de relația cu o persoană evitantă decât ajung evitanții, deoarece mecanismele perfecționate de evitare îi țin pe aceștia din urmă la distanță inclusiv de sprijinul terapeutic. În funcție de cât de sever dezvoltat este atașamentul lor evitant, poveștile care îi implică scot la iveală detalii despre zidurile înalte pe care și le construiesc de jur împrejur, pentru a ține la distanță partenera (partenerul), despre gaslighting-ul pe care îl practică, oprirea bruscă a oricărei forme de comunicare, dispariții și reveniri ciclice, infidelitate. Cu atenția focalizată pe aceste detalii, este greu de conceput că există persoane care, în ciuda suferinței prin care trec, continuă să își dorească relația cu un evitant și să spere că lucrurile se pot schimba în bine. Dintr-o perspectivă mai largă, însă, povestea este mai complicată și mai complexă decât aspectele evidente.
Dinamica relațiilor cu un partener evitant: un joc de-a v-ați ascunselea
În primul rând, este nevoie de doi pentru acest dans, iar partenera unui evitant este deseori o persoană pentru care iubirea și suferința au mers mână de mână de-a lungul propriului istoric relațional, normalizându-și reciproc prezența. Apoi, în interiorul oricărui evitant, există, în ciuda aparențelor, un om care tânjește, ca oricare altul, după iubire și se poartă ca atare până în punctul în care ceva din dinamica interacțiunii romantice îl blochează și îi dă dispărută versiunea umană, activând în loc o versiune rece, distantă, crudă, aproape inumană.
În această fază, pentru partenera evitantului, totul devine confuz: absența ia locul prezenței și sunt șanse mari să i se activeze propriile frici din vechile traume. Pe de o parte, știe că s-a îndrăgostit de o persoană reală, pe de altă parte, nu o mai găsește pe nicăieri, ca și când nici nu a existat vreodată. Îi este greu să deosebească între realitate și imaginație și din cauză că versiunea umană a evitantului continuă să apară periodic și să dispară la fel de inexplicabil după un timp. Cu cât se străduiește mai mult să-l aducă înapoi, cu atât mai departe fuge evitantul. Dacă ea renunță, evitantul percepe asta ca pe o dispariție a pericolului și se întoarce de bunăvoie. Acest joc de-a „v-ați ascunselea“ se derulează repetat, fie până când partenera reușește să pună capăt definitiv situației, fie până când evitantul deschide ușile ferecate din interior și acceptă să lucreze la propriile probleme.
Cum se formează un evitant?
Formarea stilului de atașament evitant își are rădăcinile în experiențele din copilărie, mai precis într-o formă severă de neglijare emoțională, precum: un părinte alcoolic, incapabil să răspundă nevoilor emoționale ale copilului, pedepse sau critici pentru exprimarea emoțiilor, pierderea tragică a unuia sau a ambilor părinți, forțarea maturizării și preluarea prematură a rolului unui adult etc.
Șirul de neglijențe sau abuzuri emoționale l-au determinat pe copil să-și reprime emoțiile și să se bazeze exclusiv pe sine pentru a face față problemelor, dezvoltând o hiper-independență și asociind de timpuriu intimitatea cu pericolul de a fi respins sau abandonat, pentru că asta a pățit în relațiile cu îngrijitorii săi.
La vârsta adultă, frica va fi cea care va guverna comportamentul relațional al evitantului. Dacă a internalizat o frică paralizantă pentru intimitate, va fi ca și când a înghițit un butoi cu pulbere ce stă să explodeze când se apropie emoțional de o altă persoană. Prin urmare, punctul culminant al tragediei personale vine din condamnarea de a fugi mai ales de persoanele lângă care și-ar dori să rămână.
℗PUBLICITATE
Infidelitatea, ca strategie de evitare a intimității
Una dintre strategiile eficiente pentru evitarea intimității este practica infidelității. În momentul în care o relație devine prea apropiată, fricile adânc înrădăcinate se activează, iar nivelurile de cortizol, hormonul stresului, cresc semnificativ. Această stare de stres intens îl împinge pe evitant să se distanțeze pentru a se proteja. Infidelitatea devine astfel o strategie de dezactivare a intimității emoționale, un mod de a menține o distanță sigură față de partener. Sabotând intimitatea emoțională, evitantul își creează o barieră de siguranță în fața fricii de apropiere și a spaimei de a retrăi durerea respingerii și abandonului.
Pe lângă protecție, evitantul primește ca bonus și validare din exterior, pentru că nu reușește să se valideze singur. Din felul în care s-a simțit în copilărie a absorbit și credința că nu este suficient de bun cât să merite să fie iubit de cineva, iar prin îngustimea acestei credințe negative despre sine vede doar opțiunea unor rămășițe de validare smulse din aventuri pasagere.
Problema este că soluțiile temporare cer intervenții repetate, iar evitantul este nevoit să revină în scurt timp în cercul vicios al strategiilor de evitare, zdrobind la fiecare tură câte un strat al stimei de sine și generând valuri noi de suferință celor din jur. Își autoîmplinește profețiile.
Lipsa autoreflecției
Un alt aspect caracteristic stilului de atașament evitant este lipsa autoreflecției. Evitantul este adesea complet inconștient de fricile lui adânc înrădăcinate, deoarece evitarea se extinde și la nivelul autoreflecției. Autoreflecția implică procesarea și conștientizarea emoțiilor, recunoașterea problemelor personale, asumarea responsabilității și înțelegerea modului în care acțiunile proprii îi afectează pe ceilalți. Evitantul evită inclusiv aceste aspecte dificile și uneori dureroase, păstrând în afara planului conștient adevărata cauză a comportamentului lui. Nereflectând asupra a ceea ce se întâmplă cu adevărat, îi rămân la îndemână doar scuze tipice lipsei de asumare, precum: „Nu vreau să te rănesc“, „Nu sunt sigur ce vreau acum“, „Îmi ceri ceva ce nu am“.
Pot evitanții să-și schimbe atașamentul în unul sănătos?
Evitanții pot migra către un atașament sănătos sub ghidajul unui terapeut care înțelege efectele traumei de atașament, dacă schimbarea vine din dorință proprie, nu la presiunea partenerilor. Practica ne arată că, pentru a intra în acest proces, este necesar uneori ca evitanții să ajungă în punctul critic al vieții, în care consecințele acțiunilor proprii sunt mai dureroase și mai greu de suportat decât fricile care i-au menținut într-o continuă evitare.
În esență, procesul de schimbare presupune regăsirea Sinelui pierdut sub straturi de frici și credințe negative, nu transformarea propriu-zisă într-un om mai bun. Implică recunoașterea neglijenței emoționale din copilărie, a primului abandon dureros sau a primei pierderi tragice, și înțelegerea că aceste răni nu au fost vina lor. Este necesar să înceteze să se considere oameni răi sau defecți, să oprească fluxul gândurilor negative și să se concentreze pe schimbările comportamentale pozitive.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
