Suntem configurați neurobiologic să trăim în relații. Suntem interdependenți, și asta ne face umani și puternici. Suferim în relații, ne rănim și ne vindecăm în relații și tot așa, până când găsim formula cea mai potrivită pentru noi.
Fiind atât de interconectați, căutăm să facem tot posibilul, pentru a evita respingerea și a ne păstra apartenența la familia sau sistemul social din care facem parte. Respingerea doare, iar după cum ne arată știința, durerea socială este asemănătoare durerii fizice. Cu siguranță, ni s-a întâmplat cel puțin o dată-n viață să aflăm de pe rețele sociale că un prieten a organizat o petrecere la care nu am fost invitați ori că un fost partener și-a refăcut viața mai repede decât ne-am fi așteptat, ori că prietenii de care știam că nu se înțeleg au început să devină intimi, iar lista poate continua. Toate aceste exemple de mai sus sunt forme de durere socială care, potrivit site-ului discovermagazine.com, este similară durerii fizice, activând în creierul nostru aceiași centri nervoși.
Apartenența îndeplinește funcții importante
Astăzi, rolul grupurilor și al relațiilor de siguranță ce se clădesc în cadrul acestora este definitoriu. Încă de la cele mai fragede vârste, semenii noștri au căutat să fie acceptați, de teama să nu fie respinși, și, automat, să nu mai aibă acces la bunăstare. Iar explicația ne este dată de psihologia evoluționistă, care punctează clar că doar apartenența la un grup putea asigura supraviețuirea și dezvoltarea strămoșilor noștri din cele mai vechi timpuri.
Creierul nostru este un univers complex și misterios atunci când vine vorba despre relațiile pe care le avem și pe care le pierdem. După cum aflăm și din cartea Mintea, a lui Daniel Siegel, starea noastră de bine depinde de relațiile noastre și, de asemenea, buna funcționare a creierului este influențată de aspectele interpersonale. Iar reprezentanții neurobiologiei interpersonale (un domeniu ce studiază relația dintre dezvoltarea creierului și legăturile noastre sociale) sunt de părere că în funcție de siguranța pe care o resimțim sau nu în spațiul interpersonal, noi vom funcționa mai mult sau mai puțin bine. Să ne gândim doar la cât de încrezători și de puternici ne simțim atunci când trăim starea de conexiune interpersonală cu un partener, un părinte, un prieten sau un coleg, dar și la cât de mare este disconfortul emoțional atunci când conexiunea se pierde.
Psihoterapeuta Sabina Strugariu, colaboratoare a Paginii de Psihologie, subliniază că „atunci când suntem într-o relație sau iubim pe cineva, îi oferim, de fapt, un spațiu în funcționarea noastră psihică și neuronală, iar când cealaltă persoană alege să iasă din relație (din orice motiv și sub orice formă) legăturile neuronale create în raport cu persoana și relația nu se întrerup automat, creierul continuând să transmită informații în direcția respectivă, însă fără reciprocitate“.
Excluderea doare
Când vorbim despre excluziunea socială, ne referim atât la ostracizare (excluderea, ignorarea dintr-un grup), cât și la respingere (când nu ești dorit într-o relație, amoroasă, de exemplu).
Întorcându-ne în timp, putem observa că oamenii foloseau limbajul durerii fizice, atunci când descriau o formă de excludere socială. Astfel, după o despărțire, spuneau că au „inima frântă“, ori după o trădare se simțeau ca și cum ar fi fost „înjunghiați pe la spate“ etc.
Anii au trecut, știința a evoluat, iar odată cu apariția mașinilor de rezonanță magnetică, cercetătorii au putut să cartografieze activitatea cerebrală, prin măsurarea fluxului sangvin.
℗PUBLICITATE
Pe scurt, până în anii 2000, prin experiențele realizate, oamenii de știință au confirmat că descrierea sentimentelor dureroase era cât se poate de reală, în timpul excluziunii sociale. Mai mult de atât, în 2003, un studiu publicat în revista Science a arătat că nu este nevoie de factori declanșatori reali, pentru a pricinui sentimente rănite. Mai exact, participanților la studiu, conectați individual la un aparat de rezonanță magnetică, le era monitorizat fluxul sanguin, în timp ce se jucau cu doi oameni virtuali. La scurt timp, aceștia din urmă îl excludeau pe participantul real, și chiar dacă era totul în mediul cyber, acesta resimțea durere: MRI-ul evidenția un flux sangvin crescut către partea creierului ce înregistrează durerea fizică (cortexul cingulat anterior − ACC, care este, de asemenea, implicat și în luarea deciziilor, etică, controlul impulsurilor ori anticiparea recompensei).
Dacă în plan virtual durerea poate fi resimțită la un nivel crescut, studiile arată că durerea excluderii din viața reală durează mai mult, până se stinge.
Pentru a fi mai clare informațiile, într-un studiu, 40 de persoane ce au fost respinse de către o persoană semnificativă în ultimele șase luni au fost supuse unor scanări de rezonanță magnetică. Participanții au experimentat și stimulări de genul durerilor fizice ușoare (atingeri fierbinți pe brațul stâng). Totodată, li s-a cerut să se gândească la o despărțire amoroasă anterioară. Rezultatele au arătat similitudini clare între durerea fizică și cea socială, precum și o reprezentare comună, chiar și în sistemul cerebral somatosenzorial.
Însă impulsul primar, după orice rană provenită în urma unei decepții ori a unei respingeri, este să ne reprimăm emoțiile, să ne angajăm în activități menite să ne ocupe timpul și să nu „disecăm“ evenimentele petrecute. Și facem acest ritual, în speranța că ne vom putea păcăli mintea și sufletul, fără a ține cont de faptul că există o memorie internă ce își cere drepturile asupra trăirilor pe care le-am avut, însă, de această dată, o face într-un mod agresiv.
De aceea, psihoterapeuta de orientare integrativă Sabina Strugariu ne sfătuiește ca „înainte de a căuta soluții și posibile alternative, să ne dăm timp de procesare a șocului, pierderii, respingerii și neputinței și, întrucât suntem condiționați evolutiv, să căutăm conexiune: avem nevoie de timp pentru a reconfigura traseul neuronal cu privire la relații. Nu spune nimeni că este un proces ușor, pe care să-l parcurgem cât am clipi, însă poate fi o variantă sănătoasă de gestionare a felului în care reacționăm, atât la nivel individual, cât și la nivel relațional.
Este important să ne oferim acest timp de suferință − jelit, căutat de sens, acceptare −, însă la fel de important este și să îi dăm creierului noi oportunități de conexiune și de reparare neuronală, întrucât, așa cum menționează Sabina Strugariu, „nu întotdeauna fantezia sau idealizarea noastră cu privire la cealaltă persoană este în acord cu realitatea și riscăm să ne definim mai mult prin respingerea suferită, decât prin capacitatea de a relaționa sănătos“.
Putem trăi cu durerea respingerii?
Cu siguranță, da! Dar asta nu înseamnă că va fi simplu și ușor. Ne naștem dependenți de semenii noștri și, din păcate, costul pe care-l plătim este reprezentat de durerea și suferința emoțională. Conviețuirea în relații este necesară și din punct de vedere biologic, mintea și corpul nostru se obișnuiesc cu un fel de a fi. Iar atunci când situația se schimbă, atât corpul, cât și mintea ripostează: atunci trăim durerea. Din fericire, extrem de rar se întâmplă ca toată lumea să ne respingă fix în același timp. Drept urmare, alinarea durerii cauzată de o respingere sau excludere socială o putem asigura tot prin conectare, cu o altă persoană. Important este să ne respectăm umanitatea, să ne acceptăm durerea și să realizăm că viața are ritmurile ei. După cum afirmă și dr. Vivek Murthy, în cartea Împreună, suntem ființe sociale, nu putem exista în afara relațiilor noastre. De aceea este atât de important să înțelegem ce se întâmplă cu noi și să învățăm să tolerăm durerea.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
