Skip to content

Auzim, adesea, prin parcuri, în magazine, pe lângă casă, mămici sau tătici care strigă după propriul copil „Eu plec, paaa!“ sau „Dacă nu vii, te las aici!“ sau „Vrei să rămâi singur?!“.  Indiferent din ce motiv copilul nu vrea să ne urmeze în acel moment, este benefic să găsim alte modalități care să nu-i lezeze relația de atașament, să nu-i inducă sentimentul că este intimidat sau mințit și să nici nu-i încurajăm astfel de strategii de relaționare. 

La vârsta copilăriei mici, observăm o tendință spre opoziționism care este normală în această etapă de dezvoltare. Exersarea refuzului, acel „nu“ pe care îl auzim deseori de la copiii preșcolari, este în realitate o cheie importantă pentru deprinderea autonomiei. Cu toate astea, mulți dintre noi alegem să ne lăsăm copilul în urmă, moment în care acesta aleargă plângând, strigând și foarte speriat. 

Vom crede că am reușit. Da, a funcționat metoda, dar asta nu înseamnă că e și strategia corectă. Și da, nu este. Rezolvarea corectă nu este niciodată să amenințăm copilul sau să-i lezăm încrederea în noi. Ajută să îi întâmpinăm opinia diferită, să-i oglindim mesajul (în cazul acesta refuzul de a ne urma) și să i-o validăm: „Înțeleg că ai vrea să te mai joci, să mai stai! Pot să înțeleg asta. Dar ne așteaptă pe amândoi cina și apoi somnul!“ sau „Știu că vrei să mai stai în parc, la joacă, pare să fie tare distractiv pentru tine, însă este necesar să mergem împreună pentru a ajunge în timp la masă.“ Genul acesta de mesaje, livrate cu blândețe, ne ajută să clădim o „punte sigură“ între noi și copil. 

Ceea ce au nevoie cu adevărat copiii este să le vedem și să le validăm emoțiile și nevoile, să putem asculta și opinia lor

Psihoterapeutul de familie Hedvig Montgomery, în cartea Parentingul magic, spune că un ingredient indispensabil al unei vieți adulte fericite este sentimentul de siguranță resimțit în copilărie. Astfel, dacă îl lăsăm în urmă, păcălindu-l, doar pentru a ne urma cât mai repede, ar putea trăi cu teama că poate fi părăsit oricând de către părinte (numită de experți teamă de abandon), nepurtându-se autentic cu sentimentele sale și dispus să facă lucruri doar ca să nu-și supere părintele.

Copiii au nevoie ca noi să le înțelegem emoțiile, să îi credem, să le dăm timp, pentru că de aici pornește și refuzul lor în a ne urma. E important să îi acceptăm așa cum sunt, cu problemele lor mici sau mari, să îi consolăm și să le fim alături pentru ca ei să poată deveni niște adulți siguri pe ei și cu stimă de sine sănătoasă.

E necesar să câștigăm încrederea copiilor noștri, să știe că le suntem alături și că le înțelegem și respectăm emoțiile

Dacă le oferim acea bază solidă de unde ei pot începe să exploreze, se vor simți oricând în siguranță și vor fi mai cutezători. Când acea bază este sigură, copiii vor reuși să fie mai autonomi și vor face față mai ușor provocărilor vieții pe măsură ce avansează în vârstă. 

℗PUBLICITATE



Păstrând un nivel înalt de previzibil și fiind blânzi (dar fermi), copiii ne vor percepe precum o bază de siguranță, un refugiu spre care se vor îndrepta, ori de câte ori se vor simți amenințați sau în disconfort, căutând alinare și căldură. Îi oferim copilului toată încrederea noastră. Îl ajutăm să își regleze emoțiile copleșitoare, fiindu-i alături, cu blândețe și fără prea multe cuvinte, proces numit coreglare. Astfel copilul învață să-și liniștească propriile emoții și să se simtă în siguranță lângă părinte, constituindu-se acea legătură de încredere.

Atunci când copiii simt emoții de disconfort generate de o situație dificilă pentru ei – cum ar fi să plece de la locul de joacă când ar vrea să mai stea – este în sarcina noastră să facem ce putem mai bine pentru a-i sprijini și ghida. Asta poate însemna să le oferim explicații cu blândețe, dar păstrând fermitatea deciziei, să le oferim mângâiere sau alinare pentru a-i ajuta să devină cooperanți. Câteodată, însă, ei vor plânge pentru a-și putea exterioriza emoția. Și este în regulă dacă plâng.

Expertul în parentaj Aletha Solter în cartea Copiii noștri, frumoși și sănătoși afirmă că o abordare care ajută atunci când copilul plânge este aceea de a-i spune: ,,Este OK, poți plânge!“. Este necesar să îi acordăm atenție, să îl privim și să îi comunicăm că suntem acolo cu el.

Să observăm însă un aspect; în situația de mai sus, copilul a început să plângă în momentul în care părintele a luat-o înainte, nu l-a așteptat, nu i-a explicat nimic. În cazul acesta, plânsul a fost provocat de către noi (rănirea deliberată). Atunci e important să ne recunoaștem greșeala și să ne exprimăm scuzele, pe lângă acceptarea lacrimilor lui.

Așadar, să nu uităm cât de necesară este crearea unei baze de siguranță în relația părinte-copil și, de asemenea, să înțelegem faptul că cei mici au nevoie să le înțelegem și să le acceptăm emoțiile (ce vin odată cu țipetele și cu lacrimile), pentru a deveni adulții de mai târziu empatici și plini de încredere. 

Ana Demeter este mama a două fetițe, Éva și Zita. De când a început această călătorie, a devenit pasionată de parenting. Este consilier parental în formare, într-un continuu proces de învățare și dezvoltare. Adoră să citească, să călătorească și să se joace cu fetițele ei.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0