Despre ADHD se scrie din ce în ce mai mult. Nivelul de conștientizare crescut se vede, în primul rând, pe platformele de socializare, unde putem găsi nenumărate filmulețe care descriu sub multiple forme provocările și dificultățile pe care le întâmpină adulții cu ADHD. Chiar dacă poate fi amuzant și distractiv să le urmărești pe unele dintre ele, pentru că pun într-o perspectivă mai ușor de digerat informația, în viața de zi cu zi, manifestările ADHD-ului nu sunt privite întotdeauna de către familie, parteneri, prieteni, colegi cu atât de multă empatie, înțelegere și amuzament.
De multe ori, eticheta de ADHD nu este una ușor de purtat și de acceptat, pentru că, în majoritatea cazurilor, persoanele cu deficit de atenție și hiperactivitate sunt văzute mai degrabă ca fiind incomplete: oameni cărora le lipsește atenția, care nu se pot concentra sau care nu pot sta locului. Contrar acestei opinii destul de larg răspândite, persoanele cu această tulburare nu sunt lipsite de atenție sau concentrare, ci întâmpină dificultăți în a-și regla concentrarea și în a-și deplasa atenția de la lucrurile pe care le consideră interesante sau captivante (cf. Amelia Kell, 2024). Mai mult, felul în care creierul lor se dezvoltă nu este unul tipic, ci mai degrabă atipic sau neurodivergent, cum este denumit în limbajul de specialitate, adică un creier care are nevoie de un manual diferit de utilizare (mai multe detalii aici).
Lentila prin care îi „vedem“ pe acești oameni schimbă cu totul felul în care se simt și se văd la rândul lor. Michael Jellineck, profesor de psihiatrie și pediatrie la Harvard Medical School, estimează că un copil cu ADHD ar putea primi 20.000 de comentarii corective sau negative până ajunge la vârsta de zece ani. Până la vârsta adultă, această persoană a internalizat deja mesajul că felul în care se simte și acționează este unul greșit, că nu este suficient de bun(ă), că nu este capabil(ă) să ducă la sfârșit anumite sarcini etc. Cum ar fi experiența de viață a acestei persoane dacă lentila prin care ne-am uita la dificultățile pe care le întâmpină ar fi una plină de compasiune, susținere și validare?
Până în anii 1990 aproape toate studiile despre ADHD erau efectuate pe eșantioane alcătuite din bărbați. Aproximativ zece ani mai târziu, a fost efectuat un studiu pilot dedicat explorării impactului ADHD asupra femeilor. Surprinzător pentru mulți cercetători a fost faptul că și femeile pot fi afectate de această tulburare, doar că în cazul lor diagnosticarea este de multe ori realizată mai târziu (între 30 și 40 ani), pentru că reușesc să mascheze simptomele foarte bine.
Mascarea (masking) sau „managementul impresiei“ în rândul femeilor cu ADHD
De ce simt femeile nevoia să-și ascundă ADHD-ul? Răspunsul scurt este: din cauza rușinii. Rușinea, așa cum este definită de către Brené Brown în cartea Credeam că problema e doar la mine, este „senzația sau trăirea extrem de dureroasă de a crede că avem un defect și, prin urmare, că nu merităm acceptarea și apartenența la un grup“. Deoarece femeile resimt mult mai puternic presiunea societății și sunt prinse într-un conflict puternic între cine ar trebui să fiu – ce ar trebui să fiu – cum ar trebui să fiu – cum sunt de fapt, internalizând rușinea de la o vârstă fragedă și alegând să mascheze o mare parte din simptomele ADHD-ului. Iată o listă a celor mai des întâlnite comportamente de mascare:
℗PUBLICITATE
- Grija exagerată față de ceea ce vrei să spui.
- Evitarea vorbitului din frica de a nu vorbi prea mult sau de a întrerupe.
- Alegerea conștientă de a nu vorbi sau de a nu participa în anumite situații sociale.
- Verificarea obsesivă a lucrurilor (chei, telefon, portofel etc) datorată fricii de a nu le pierde ori rătăci.
- Ascunderea hiperactivității prin mimarea calmului, lucru care determină incapacitatea de a te putea concentra.
- Incapacitatea de a te relaxa atunci când ai o programare și prezentarea cu mult mai devreme pentru a evita întârzierile.
- Luarea de notițe în mod excesiv, pentru a nu uita anumite lucruri.
- Ascunderea reacțiilor și a emoțiilor adevărate și adoptarea unei atitudini de tipul „sunt ok“, când în realitate nu ești ok.
- Oglindirea indiciilor și ale reacțiilor sociale ale altora în locul comportamentului natural și firesc.
- Dezvoltarea tendințelor perfecționiste ca mecanism de coping.
- Nevoia de a părea mereu stăpână pe situație, pentru a evita rușinea determinată de lupta și dificultățile determinate de ADHD.
- Menținerea unei imagini de persoană organizată cu costuri de energie și timp imense.
- Evitarea de a primi persoane în vizită, pentru a nu vedea dezordinea din casă.
- Anularea pe ultima sută de metri a prezenței la anumite eveniment, pe motive medicale, pentru a evita remarcile legate de întârzieri.
Cercetătorul și neuropsihologul Russell Barkley a inventat un termen special pentru toate aceste comportamente de mascare: managementul impresiei. Toate eforturile extraordinare de a masca ADHD, de a lăsa o impresie bună, de persoană tipică, sunt, de cele mai multe ori, calea cea mai sigură către o serie de alte tulburări: anxietate, depresie, stimă de sine scăzută, abuz de substanțe.
Surprinzător sau nu, comportamentele de tip masking sunt strâns corelate cu un perfecționism ridicat, sindromul impostorului și disforie sensibilă la respingere (rejection sensitivity dysphoria), toate având ca rădăcină comună rușinea.
Cum să te împrietenești cu rușinea de a avea ADHD?
Mai mult decât niciodată avem nevoie să înfruntăm stigma și prejudecățille asociate neurodivergenței și să vorbim deschis despre rușine. Mai jos vei găsi un exercițiu simplu, special pentru persoanele care se luptă cu rușinea generată de mascarea comportamentelor ADHD, extras din cartea Powered by ADHD, scrisă de Amelia Kelley.
- Primul pas este să identifici o persoană alături de care să te simți în sigurață. Poate fi un părinte, un prieten empatic, psihologul tău sau o altă persoană despre care știi că te poate conține și asculta activ. Imaginează-ți această persoană.
- Acum acordă-ți un moment pentru a reflecta la ceva legat de ADHD-ul tău pentru care ai simțit rușine. Fii plin(ă) de compasiune și blând(ă) cu tine. Încearcă să alegi un singur lucru pentru a începe și scrie-l pe o foaie.
- În continuare, imaginează-ți cum ar fi să împărtășești ceea ce ai scris cu această persoană la care te-ai gândit că te-ar putea asculta și înțelege. Notează ce sentimente și senzații apar și recunoaște simptomele fizice de rușine.
- În sfârșit, când ești gata, împărtășește ceea ce ai scris cu persoana la care te-ai gândit. Cum te-ai simțit după ce ai împărtășit? Daca te-ai simțit bine făcând acest lucru, poți alege și alte aspecte care te fac să te simți rușinat(ă).
- Amintește-ți că nu ești rușinea ta; mai degrabă, rușinea ta este o presiune mentală și emoțională creată din ținerea în tine a atât de multor povești, a neîmpărtășirii greului și a suferințelor cauzate de aceste dificultăți.
Chiar dacă vulnerabilizarea nu este un act atât de simplu de înfăptuit, Amelia Kell ne reamintește că: „împărtășirea sentimentelor unei persoane de încredere ne poate scoate din spirala rușinii și ne poate conduce înapoi către autocompasiune“.
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
