fbpx
skip to Main Content

Dr. Cornelia Paraipan este medic specialist psihiatrie pediatrică și psihoterapeut relațional. Coordonează programe de formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie și este contributor al platformei paginadepsihologie.ro. Practica clinică a Corneliei implică atât munca de psihiatru în cadrul clinicii MindCare, cât și de psihoterapie cu copii, adulți, cupluri și familii în cadrul AMPP.

Copiii noștri au stat în izolare mai bine de două luni, iar de săptămâni bune sunt implicați în programele școlii online. Dincolo de faptul că astfel îi ajutăm să rămână în siguranță fizică și sanitară, care sunt costurile psihologice pe care le au de plătit copiii și adolescenții?

Mulți dintre copiii și adolescenții cu care m-am văzut în mediul online în această perioadă au trăit, ca și noi adulții, un cumul de sentimente – incertitudine, izolare față de grupul de prieteni, îngrijorări pentru sănătatea lor și a celor din jur, pierderea planurilor și a rutinei așa cum erau până în acel moment. Multe dintre aceste sentimente au dus la modificări ale dispoziției (de la tristețe, furie, iritabilitate, neliniște crescută, până la atacuri de panică) sau ale comportamentului (întrebări de reasigurare, insomnie, ritualuri compulsive de spălat, dezinfectat, iar uneori opusul – neglijență față de tot ce înseamnă momentan prevenție). Atât pentru copiii mici, cât și pentru adolescenți, a fost de bun augur să petreacă mai mult timp acasă cu părinții lor, dar a fost dificil de înțeles de ce, deși acasă, părinții lor nu sunt totuși atât de accesibili – și, bineînțeles, asta a generat și conflicte. Majoritatea familiilor cu care lucrez în terapie s-au confruntat cu o creștere a conflictelor din jurul folosirii tehnologiei., iar adolescenții (mulți dintre ei) s-au plâns de efectele nedorite date de folosirea excesivă a ecranelor în această perioadă. De la modificarea rutinei de somn și alimentație, la dureri de cap și fatigabilitate, lipsă de concentrare. O parte dintre efectele psihologice, secundare perioadei de izolare, le vom vedea manifestate abia după relaxarea măsurilor – pentru că abia atunci creierul nostru, între timp ocupat cu „supraviețuirea“, se va putea relaxa și își va permite să trăiască dificultățile emoționale anterior blocate.

Mult timp ne-am străduit să-i ținem cât mai la distanță de excesul de tehnologie. Acum, vrând-nevrând, petrec multe ore în fața ecranelor (și nu doar pentru școală, ci și pentru partea de socializare cu prietenii și cu familia extinsă). Este cazul să ne îngrijorăm pentru acest exces de funcționare în online sau să luăm lucrurile drept o situație de tranziție?

În acest moment, limitele vizavi de uzul tehnologiei arată foarte diferit de limitele din momentul anterior pandemiei, pentru multe familii. Cred că ar fi de dorit în perioada aceasta ca părinții să fie un pic mai relaxați în privința programului pentru ecran și i-aș sfătui să stabilească limite doar atunci când se poate sau e nevoie. Dacă cei mici se odihnesc suficient, au o alimentație bună în perioada asta, fac ceva mișcare prin casă ori în jurul casei, au parte și de timp de calitate cu familia, folosesc tehnologia ca să țină pasul cu cursurile online, temele și prietenii… atunci, poate, nu ar trebui să fie îngrijorați pentru timpul mai lung petrecut pe ecrane – momentan. E mai important să dați dovadă de compasiune, înțelegere și creativitate față de copil și nevoile sale, pentru că inclusiv nevoia de timp de joacă și relaxare este satisfăcută acum tot prin intermediul ecranului.

Copiii, atunci când vine vorba despre riscurile reprezentate de expunerea la COVID-19, au comportamente destul de variate. Unii dintre aceștia se manifestă fără nicio reținere, în timp ce alții evită să mai iasă din casă. În calitate de părinți, cum îi putem ajuta, atât pe cei care par să fie copleșiți de anxietate, cât și pe cei care ignoră pericolele?

În primul rând, în calitate de părinte, i-aș invita pe copii la un dialog despre ce înțeleg ei că se întâmplă, cum se simt și ce au nevoie să facă pentru a gestiona mai ușor această perioadă. În al doilea rând, aș valida sentimentele lor, fără să le ofer neapărat reasigurări, să le subliniez partea bună a lucrurilor sau să le ofer explicații despre cum altora le este mai greu. E dreptul lor să simtă ceea ce simt și e responsabilitatea dumneavoastră ca părinți să faceți loc acestor sentimente în cadrul familiei. Diana Stănculeanu, psiholog clinician și expert în parenting, spunea că „jobul nostru, ca părinți, nu este să oferim certitudini într-un perioadă de incertitudine, ci să îi ajutăm pe copiii noștri să învețe să trăiască cu incertitudinea“. Cel mai probabil, ambele variante de comportament sus menționate sunt fețe diferite ale aceleiași monede, și anume: răspunsul de tip „luptă“ sau „fugă“, ca reacție la stres și frică. I-aș încuraja să vorbească despre momentele în care și ei, ca părinți, au avut comportamente similare și despre ce i-a ajutat. În al treilea rând, singura certitudine pe care aș promova-o ca mesaj ar fi să le reamintesc copiilor „că nu sunt singuri, că sunt iubiți și că au oameni în jur ce îi pot sprijini; cu alte cuvinte, deși realitatea lor se schimbă, acest lucru rămâne constant“.

Există familii în care părinții aleg să nu-i scoată afară pe copii, nici cu măști și mănuși, de teamă să nu-i expună riscurilor. Sigur că nimeni nu-i poate acuza pe părinți pentru asta. Dar care sunt mesajele pe care le transmitem copiilor prin aceste comportamente? Le cultivăm reziliența și curajul sau mai degrabă le dospim din punct de vedere psihologic anxietatea și evitarea riscurilor?

Din punct de vedere psihologic, la copii există modelul de învățare prin imitare și observare a reacțiilor celor din jur. Modul părintelui de a reacționa la frică poate facilita o învățare condiționată, nu prin experimentare directă a fricii, la copil. Cu alte cuvinte, dacă eu, ca părinte, experimentez o frică intensă în privința riscului asociat cu ieșitul afară, acest lucru va ajunge la copilul meu sub forma mesajului că „lumea este momentan un loc periculos“ și cel mai bine ar fi să evităm complet să ieșim. Acest lucru va genera multă frustrare, sentimente de neputință, va accentua anxietatea și izolarea. Problema cu acest tip de abordare este că nu îi lasă pe copii să se confrunte cu situația reală și să vadă ce resurse au. De fapt, le întărește mai mult frica și sentimentul de nesiguranță. Ar fi mai de ajutor pentru copii să audă de la părinții lor că „această situație este una temporară și că, da, momentan, ca să putem fi în siguranță afară, să ne putem proteja noi și cei dragi nouă, e nevoie să ne implicăm într-o serie de comportamente de prevenție a contaminării, cum ar fi menținerea distanței fizice, purtarea măștilor în spații aglomerate, spălarea corectă și frecventă pe mâini după contactul cu diverse suprafețe și dezinfectarea zilnică a obiectelor cu care intrăm frecvent în contact și a lucrurilor aduse din exterior“. Acest mesaj îi va ajuta să capete un sentimente de încredere în sine, sentimentul că dețin controlul asupra unor lucruri într-o situație incertă, și le va cultiva reziliența pe termen lung. Este de dorit o adaptare treptată prin expunere repetată la contexte generatoare de îngrijorări, din care vor învăța că pot trăi cu incertitudinea și frica. Motivul fiind că nu vom putea, în mod realist, să îi ținem pe copiii noștri în casă până când viața va reveni cât de cât la normal, pentru că asta ar putea dura 1 sau 2 ani, și nu i-aș încuraja pe părinți să facă asta, pentru că cei mici vor plăti un cost psihologic, emoțional și relațional mult prea mare.

Școala de acasă – în aceste vremuri grele – poate părea o soluție unică într-o situație fără precedent, dar trebuie să recunoaștem că activează și multă frustrare, furie și iritare, atât pentru elevi, cât și pentru profesori și părinți. Ce strategii psihologice ne recomanzi, pentru a gestiona cât mai bine emoțiile acestea grele?

Ce le recomand eu momentan celor cu care lucrez este să fie curioși, față de ei înșiși în primul rând și apoi față de fiecare membru al familiei. Pot face asta prin adresarea de întrebări cu răspuns deschis, dar totuși specifice, despre situația actuală. Și îi invit să facă o rutină din a vorbi despre răspunsurile lor în cadrul familiei, validând perspectiva diferită a fiecărui membru. Exemple de întrebări ce invită la dialog pot fi: „Ce am învățat despre mine astăzi?“, „Cu ce mi-a fost cel mai greu?, Care a fost cel mai greu moment de azi?“, „Care a fost cel mai relaxant sau amuzant lucru făcut azi?“, „Ce aștept cel mai mult de la ziua de mâine?“, „Ce mi-a lipsit astăzi?“. Pentru mulți părinți, știu că este extrem de dificil să asculte nemulțumirile copiilor lor, pentru că în mintea lor asta spune despre ei că nu sunt părinți suficient de buni, dacă copilul trăiește o experiență dificilă. Dar pot învăța cum să asculte empatic și să valideze. Terapeutul relațional Esther Perel, în webinar-ul ei recent, intitulat „Complaining, Comparing, and Coping“, vorbește despre „tirania pozitivului“, asta însemnând focalizarea doar pe oportunitățile și lecțiile pe care le avem de învățat din acest context, în timp ce evităm să ne gândim și la cât de greu ne este, de fapt. Ea încurajează crearea unui spațiu relațional pentru „a ne plânge împreună“ de ceea ce ne lipsește, ce ne nemulțumește, îndemnându-ne să facem asta ca un ritual de conectare, în defavoarea lui „a ne plânge unii de alții“. Și ce-am observat este că, pentru unele familii, metoda aceasta a ajutat la detensionarea încărcăturii emoționale, acumulată prin suprapunerea de roluri într-un spațiu și timp limitat.

℗PUBLICITATE


Unii copii spun că se „sufocă“, atunci când le pun părinții masca de protecție pe față. Cum anume îi putem ajuta să poarte masca (acolo unde este obligatoriu), domolindu-le anxietatea că ar rămâne fără aer?

În niciun caz nu trebuie să recurgem la șantaj emoțional sau la orice altă formă de presiune suplimentară, ceartă, amenințare sau impunere a voinței, așa cum am văzut că se mai practică. Copilul are deja un moment dificil și îi este frică, nu va ajuta pe niciunul dintre ei, dacă se va simți singur cu fricile sale. Ce l-aș încuraja să facă ar fi să exerseze un pic acasă, înainte de a ieși afară, cum se simte cu masca. Să observe cum se simte corpul lui, atunci când respiră prin mască într-un mediu sigur. Și inclusiv să încerce să facă diverse activități în timp ce poartă masca, astfel încât să noteze și modificarea frecvenței respirației, transpirația la nivelul feței, dar și faptul că, deși nu se simte comod și există această impresie că „rămân fără aer“, acest lucru nu se întâmplă de fapt. Asta îl va ajuta să își aducă aminte, în situația în care sunt în locuri unde trebuie să poarte mască obligatoriu, că e totuși în siguranță și că multe dintre reacțiile apărute sunt fiziologice.

În privința regulilor sanitare, unii părinți ne-au spus că adolescenții lor au un ritual de igienizare ce pare să fie destul de exagerat (spălat pe mâini după ce se uită pe geam, după ce au atins telefonul sau telecomanda ori curățare cu diferite soluții de dezinfectare, din cap și până în picioare). Și că asta se vede inclusiv atunci când revin în casă, de afară. Este posibil în cazul acestor adolescenți să vorbim despre o tulburare de anxietate, poate despre un mecanism obsesiv-compulsiv?

Poate fi vorba și de asta, mai ales dacă exista anterior o anxietate de sănătate, care în contextul actual cel mai probabil s-a accentuat. Ca să putem zice că este o tulburare obsesiv-compulsivă, totuși ar fi nevoie de mai multe criterii, printre care: disconfortul cauzat de oprirea sau amânarea acestui ritual („nu se simte în siguranță, până ce nu își îndeplinește ritualul“); alocarea de timp excesiv pentru ritualuri ce interferează cu capacitatea adolescentului de a-și duce la bun sfârșit sarcinile și planurile sau care uneori îi creează disconfort adolescentului direct sau indirect, prin afectarea interacțiunilor sale („nu mai mănâncă, până ce nu se asigură că toată lumea s-a spălat pe mâini“; „nu mai acceptă să fie luat în brațe, dacă persoana nu a făcut duș odată întoarsă acasă, și insistă ca și ceilalți să se implice în ritualul său“). Copiii mai mici se vor implica mai ușor în comportamente compulsive, fără să poată explica de ce fac ceea ce fac. Adolescenții vor putea vorbi și despre gânduri sau imagini obsesive, intruzive, cu frica de moarte ca temă centrală, cauzându-i mult disconfort emoțional și frică, acestea reducându-se temporar când compulsia este efectuată. Nu este obligatoriu să fie ambele prezente, pot exista doar ideile obsesive sau doar compulsiile, dar măsura este dată de disfuncționalitatea percepută de copil sau de cei din jurul său. Alteori, putem vorbi despre aceste comportamente de verificare ca fiind un mecanism de reducerea a anxietății de sănătate, fără a vorbi neapărat de o tulburare obsesiv-compulsivă.

Ce ne arată știința – care sunt strategiile prin care ne putem ajuta familia să nu transforme o anxietate normală într-o tulburare clinică de anxietate?

Există o combinație de factori ce pot fi atât protectori, cât și facilitatori pentru dezvoltarea unei tulburări de anxietate. Pornim întâi de la premisa că frica și anxietatea sunt foarte frecvente în viața copilului, deși știm despre anxietate că este modulată familial. Studiile ne spun că majoritatea copiilor cu o problemă de anxietate au cel puțin un părinte cu o problemă de anxietate. Astfel, printre principalii factori protectori se numără mediul familial, modulat prin relația de atașament dintre copil și părinte. Dacă aceasta este destul de sigură si de sprijin, iar stilul parental nu este unul autoritar, permisiv sau neimplicat, copilul ajunge să perceapă că are și el control asupra unor lucruri în viața sa. Iar dacă în acest mix le cultivăm copiilor și abilități de reglare emoțională, șansele ca o tulburare de anxietate să apară se vor diminua semnificativ.

Dincolo de școala online, ce anume ar fi bine să conțină rutina zilnică a unui elev, pentru ca starea psihologică de bine a acestuia să nu aibă prea mult de suferit?

Un somn și o alimentație corespunzătoare, sport și mișcare măcar de 3 ori pe săptămână, timp de calitate cu familia și prietenii, timp de joacă și relaxare nestructurat, poate și timp pentru hobby-uri și orice altceva spune copilul că îl ajută în această perioadă.

Dacă ne gândim să cerem ajutor din partea unui psihoterapeut de familie pentru anxietatea cu care se confruntă sistemul nostru familial, care ar fi pașii pe care-i avem de parcurs până să ajungem în cabinetul tău, de exemplu?

Recunoașterea dificultăților existente este pasul cel mai important. Uneori, mă întâlnesc mai întâi cu familiile în cadrul cabinetului medical, pentru ca ulterior să identificăm cu ce se confruntă și să le recomand psihoterapia de familie. Aici este foarte utilă existența unei rețete de specialiști cu care să lucrăm în echipă terapeutică. Alteori, familiile încep singure un demers de căutare a unui terapeut, după ce au citit un articol ori au participat la un eveniment. Aceștia vor căuta un terapeut în care să aibă încredere că îi poate ajuta. În unele cazuri, e vorba de primul terapeut, în alte cazuri, se întâmplă ca ei să caute mai mult până când găsesc pe cineva cu care să rezoneze. De exemplu, familiile pot căuta în cadrul site-urilor de specialitate – cum este Pagina de Psihologie, care are o secțiune numită „Găsește un psihoterapeut“ și unde pot fi găsiți specialiști în sănătate mintală cu abordări diferite.

Pagina de Psihologie

Informații utile, articole de psihologie, o agendă a activităților și evenimentelor din sfera psihologiei, magazin virtual. Împarte informația - sănătatea relațiilor noastre este cea mai importantă resursă pe care o avem.

Back To Top
×Close search
Caută