De când ne naștem, avem o dorință naturală și nestăpânită de a învăța. Vrem să învățăm despre obiectele, fenomenele și oamenii care ne înconjoară pentru a ne descoperi pe noi și pentru a ne simți integrați, iubiți și acceptați. Acest tip de învățare vine din nevoia noastră de a cunoaște, de a crește și de a ne dezvolta, este o nevoie naturală, intrinsecă. „Cu cât un copil a văzut și a înțeles mai mult, cu atât vrea el să vadă și să înțeleagă mai mult.“ – Jean Piaget
Dincolo de această dorință nativă de a învăța, ce rămâne o scânteie aprinsă în structura noastră afectivă și cognitivă, apare și nevoia de a ne adapta în societate, ceea ce aduce cu sine o altă formă de învățare, cea a normelor sociale. Acesteia din urmă i se potrivește mai bine definiția ce survine din etimologia cuvântului. „A învăța“ vine din latinescul „in“ – „vitium“, care înseamnă „a (in)vicia“, a corupe.
Conotații diferite ale termenului (peste 20 în DEX) au generat definiții multiple. O definiție mai cuprinzătoare ne este oferită de Atkinson în lucrarea „Introducere în psihologie“: „Învățarea acoperă aproape toate aspectele vieții noastre, intervenind nu numai în stăpânirea unei noi abilități sau a unor probleme științifice, ci și în dezvoltarea emoțională, relaționarea socială și chiar în dezvoltarea personalității. Învățăm de ce trebuie să ne fie frică, cum să iubim, cum să fim politicoși, cum să fim intimi ș.a.m.d.“
Condiționarea clasică și operantă, structuri solide în procesul învățării
Indiferent sub ce unghi abordăm problematica învățării, nu putem să nu ne întoarcem la origini. Cea mai veche teorie asupra învățării este teoria asociaționistă sau a condiționării, ce gravitează în jurul binomului încercare-eroare. Experimentele lui Pavlov și ale lui Skinner (precursorii teoriilor condiționării clasice și operante) au rămas reprezentative pentru viitoarele paradigme în psihologie.
Cei doi cercetători făceau experimente pe animale, câinele lui Pavlov și celebra cutie skinneriană fiind simboluri ale învățării prin condiționare. Ulterior, cercetările au fost extinse de la animale la oameni. Psihologul american B.F. Skinner a elaborat un întreg program de învățare ce are la bază principiul întăririi. „Întărirea se referă la procesul prin care aplicarea unui stimul apetitiv sau eliminarea unui stimul aversiv mărește probabilitatea apariției unui comportament.“ (D. Opre) Cu alte cuvinte, comportamentul este modelat prin consecințele sale. Consecințele fiind cele care întăresc, de fapt, regulile.
Principiul întăririi schimbă perspectiva asupra erorii
Dacă ne gândim la acest principiu, este unul dintre cele mai eficiente și în educație. Cel mai bine învățăm din consecințele faptelor noastre, fie că sunt dezirabile, fie exact contrariul. Consecințele indezirabile sunt un indiciu optim pentru nevoia de a modela sau elimina un comportament. Acesta este un context foarte potrivit să oferim „greșelii“ o altă perpectivă, una constructivă. Greșeala nu este altceva decât un comportament urmat de o consecință mai dificil de tolerat care va determina exact dorința de a-l schimba sau chiar elimina.
Dacă privim greșeala ca pe o oportunitate de învățare, atât educația cât și autoeducația vor beneficia de eficientizarea maximă a procesului de învățare. Și, desigur, cel mai important lucru este că această perspectivă scoate din ecuație pedeapsa. Însuși Skinner constată că deși pedeapsa, inversul întăririi, poate reduce într-adevăr probabilitatea apariției unui comportament, ea poate, în aceeași măsură, să aibă și consecințe negative din punct de vedere psihologic. „Totuşi, Skinner susţine că pedeapsa nu este o tehnică potrivită pentru controlul comportamentului, deoarece suprimă comportamentul nedorit, fără întărirea comportamentului dezirabil. Tehnicile de întărire sunt importante atât pentru formarea unor noi comportamente, cât şi pentru consolidarea celor deja existente“ – D. Sălăvăstru
℗PUBLICITATE
În termeni de sănătate mintală, costurile pedepsei sunt foarte mari
Despre efectele negative ale pedepsei s-a scris mult în lucrările de specialitate. „Primul dintre acestea este faptul că efectele sale nu sunt predictibile în aceeași măsură cu cele ale recompensei. (…) Ca urmare, organismul poate avea un răspuns chiar mai puțin dezirabil decât cel pentru care a fost pedepsit. (…) Un ultim dezavantaj al comportamentului punitiv este faptul că un caracter extrem sau dureros al pedepsei poate avea ca rezultat accentuarea comportamentului agresiv, care este o problemă cu mult mai serioasă comparativ cu alte comportamente indezirabile.“ (Atkinson).
În același timp, aceste efecte negative pot fi măsurate în tulburările emoționale și comportamentale, din păcate tot mai frecvente, ale copiilor și adulților care au fost crescuți într-o atmosferă predominant critică și punitivă. Numeroasele studii și publicații de ultimă oră apărute pe această temă confirmă validitatea acestei ipoteze.
O meta-analiză a 70 de studii din 33.089 de studenți chinezi examinează relațiile dintre stilurile parentale pozitive și negative și agresivitate. Copiii care au experimentat stiluri negative de parenting au dat dovadă de mai multă agresivitate, în timp ce copiii crescuți în stiluri pozitive de parenting au manifestat mai puțină agresivitate. Legăturile dintre ambele stiluri parentale cu agresivitatea au fost mai strânse în ceea ce privește climatul emoțional parental decât în cazul compor-tamentelor parentale de socializare.
Utilizarea eronată a recompensei a dus la destabilizarea sistemului de valori
Întrucât ne dorim să încheiem într-o notă optimistă, ne vom întoarce din nou la condiționarea operantă bazată pe întăriri, ca parte a procesului continuu de învățare în evoluția umană, și la întregul program de întăriri propus de Skinner cu decenii în urmă în vederea îmbunătățirii, modelării comportamentale. Acest sistem de învățare, cu o structură bine definită și foarte eficientă, se pare că și-a pierdut sensul odată cu evoluția tehnologiei și creșterea nivelului de trai, schimbând radical proporțiile între evoluția psihică a omului și îmbunătățirea stilului de viață. Recompensele, agenții de întărire așa cum le-a denumit Skinner, au depășit condiția de instrument în procesul de învățare și au devenit scop în sine.
„În ciuda lucrurilor uimitoare pe care oamenii sunt capabili să le facă, rămânem nesiguri în privința scopurilor noastre și părem să fim la fel de nemulțumiți ca întotdeauna. Am avansat de la pirogi la galere și de la vapoare la navete spațiale, dar nimeni nu știe încotro mergem. Suntem mai puternici decât oricând înainte, dar nu prea știm ce să facem cu toată această putere. Încă și mai rău, oamenii par să fie mai iresponsabili ca oricând. Ajunși prin forțe proprii zei cărora nu le țin companie decât legile fizicii, nu trebuie să răspundem în fața nimănui. În consecință facem prăpăd printre celelalte animale și în ecosistemul înconjurător, fără să căutăm altceva decât propriul nostru confort și divertisment și totuși neaflând niciodată mulțumirea. Există ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?“ – Yuval Harari
Mesajul nostru merge înspre necesitatea restabilirii valorilor, găsirea modalităților optime de a folosi resursele dobândite de-a lungul veacurilor înspre bunăstarea psihică, nu doar înspre cea materială, iar un bun început ar fi însăși reactualizarea programului de întăriri al lui Skinner atât în domeniul educației, cât și în alte arii de învățare. Ce anume ar putea determina omul să folosească sistemul de recompensare nu ca pe un scop în sine, nici ca pe o modalitate de fugă din fața propriilor neputințe, ci doar pentru satisfacția de a dobândi prin efort propriu, continuu o nouă însușire pozitivă de caracter, rămâne un subiect deschis pentru viitoare perspective de abordare a subiectelor de interes psihologic în publicațiile și sit-urile de specialitate.
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
