fbpx
skip to Main Content
De La „eu“ La „noi“. Ce-am învățat, Cât Timp Am Fost Singură

Există o scenă în cartea Mănâncă, roagă-te, iubește în care bătrânul guru balinez îi spune eroinei, Liz, că… a-ți pierde echilibrul din cauza dragostei face parte din a trăi o viață echilibrată. În filme și cărți – în narațiunile care ne-au condiționat deja așteptările asupra vieții – anticipăm că personajul principal, cel cu care ne identificăm, se va împlini prin dragoste. Punctul culminant se derulează, iar noi ne simțim compleți. Însă în experiența reală, deznodământul (pentru mine, cel puțin) pare mai degrabă legat de întrebări de tipul: „Cum ne regăsim pe noi înșine, după ce ne-am regăsit deja într-o relație?“, „Cum este să ne îndrăgostim, ca adulți conștienți și prezenți?“ și „Cum intrăm în relația de parteneriat pe viață, după ani buni de viață independentă?“

Ajustarea la această nouă realitate nu vine întotdeauna, în totalitate, organic și natural. Poate fi și un efort conștient pe care adultul îl face, atunci când își dorește să se implice cu responsabilitate în această relație.

Multe aspecte banale, dar și multe elemente existențiale își schimbă coordonatele. Programul vieții de cuplu se construiește în jurul nevoilor amândurora – mersul la sală, cumpărăturile pentru casă, organizarea menajului, ieșirile împreună și cele separat etc. La fel stau lucrurile cu idealurile și viziunea asupra viitorului – spre ce viitor tindem împreună și cum ne definim țelurile, în scopul de a ști pentru ce muncim. Au loc negocieri filozofice, dar și practice, în egală măsură. E minunat, dar amintește de proverbul urban „More money, more problems“. Mai multă bucurie, mai multă responsabilitate!

După experiența mea, în viața single totul se raportează la individ (la nevoile „mele“), în orice moment. Nu laud și nu blamez această paradigmă și includ disclaimer-ul că viața single poate fi la fel de împlinită ca cea în doi, dar altfel. Mie, viața single mi-a dat oportunitatea să trăiesc niște experiențe esențiale: să parcurg până la capăt niște relații trecute și să ard vinovăția referitoare la ele. Solitudinea acestei existențe mi-a permis libertatea să procesez doliul unor pierderi externe și interne, de vise și iluzii asupra vieții. Relația părinților mei, de exemplu, eșecul lor, precum și felul în care aceasta mi-a colorat așteptările.

În viața single, mi-am găsit limitele, slăbiciunile, dar și punctele tari, mai ales încrederea în mine – conștientizarea tuturor acestora apărând concomitent pentru mine. Am aflat până unde se întinde generozitatea mea și de unde începe ea să devină falsă. Am palpat și am acceptat sursa geloziei cu care m-am confruntat de-a lungul vieții, învățând să nu mai neg și să nu mai disprețuiesc această trăire. Tot aici, am găsit răgaz să fac față judecății de sine, acordându-mi libertatea arogantă de a nu-mi mai supune fiecare stare negativă unui șablon perfecționist. În identitatea single, mi-am găsit individualitatea și claritatea de a-mi citi busola internă. Am descoperit steaua polară din constelația mea personală.

Am explorat nestingherită dimensiunile libertății, raportându-mă în exclusivitate la ce credeam și simțeam eu. Am umblat și am explorat, la propriu și la figurat, nopțile și diminețile. A fost o călătorie care a presupus și o perioadă în care am ignorat privirile de natură sexuală aruncate asupra mea. A fost ca și cum aș fi scos de pe mine o rochie strâmtă, lărgind corsetul și slăbind presiunea de a fi un obiect al dorinței erotice. Nu sugerez că aș fi renunțat să-mi mai pese, dar am învățat să nu mai fac alegeri cu intenția de a fi aleasă de cineva. Am învățat să măsor satisfacția după o altă metrică.

℗PUBLICITATE


Tot în spațiul vieții single, după o vreme, am descoperit și dorința de a-mi împărtăși viața cu cineva. Am tânjit realmente după compania cuiva, după prezența fizică și emoțională a altcuiva. Și am cunoscut persoana care mă atrage și mă intrigă. Cineva care trezește în mine respect și dorință și curiozitate. Nu putusem să îmi imaginez cum e să ai experiența asta ca ființă umană matură, cu luciditatea minții de adult, cu reperele experiențelor trecute. Este ironic, dar cred că nimeni nu se îmbată de amor mai total decât adultul care înțelege unicitatea și valoarea acestei energii atât de puternice. Am savurat această îndrăgostire mai neîngrădit ca oricând.

Am intrat în relație cu intenția de a fi cât mai rațională, echilibrată, atentă la dinamică, autentică, dar și sub influența amețitoare a dragostei – această forță care transformă vijelios perspectivele, mizele și geografia limitelor. În relația de cuplu, am găsit fluiditatea dintre ne-negociabil și negociabil, dintre perspectiva „pentru mine, aceasta e realitatea“ și realitatea care contează cu adevărat în cuplu (încă o mai descopăr și acum). Experiența mea este că, în relație, devii altcineva, pentru că variabila „iubire“ schimbă valențele celorlalte elemente. Și astfel, în relație poți trăi o adevărată criză de identitate. Dar, din fericire, nu toate crizele sunt distructive.

În paradigma cuplului, am identificat o nouă definiție a teritorialității și a generozității. Cu această persoană, am învățat că ceea ce-mi doresc se schimbă, datorită faptului că nu se mai raportează doar la persoana mea. Am descoperit că individualitatea mea este un fapt, nu ceva care trebuie demonstrat, și că a cere iertare nu are legătură întotdeauna cu greșeala, ci mai degrabă cu durerea cauzată celuilalt. În cuplu, am descoperit o altă sursă a motivației, un alt simț al scopului, o altă conștiință. Încă mai învăț și încă mă descopăr ca membru al cuplului. Este un parcurs ce presupune efort – cel puțin, aceasta este experiența mea. Dacă nu negociez direct cu partenerul meu, atunci negociez cu mine noile abordări într-o situație care este teritoriu virgin (pentru simplu fapt că îl implică și pe el).

Senzația pierderii echilibrului este acolo – ca atunci când mergi în balans grațios pe o bârnă și trebuie să menții același balans chiar și după ce îți iei pe umeri niște greutăți. O relație asta face: adaugă greutate și responsabilitate vieții. Iar pe moment, îți pierzi echilibrul. Sau, mai romantic spus, conform părerii lui Ketut Liyer, îl cedezi pentru dragoste.

Maria-Cristina Trepcea

Maria-Cristina Trepcea se descrie ca fiind „comunicator“ de profesie. După ce a petrecut mai bine de 10 ani la Londra, unde a studiat comunicare și mass-media, s-a întors în natalul București. Ea caută să echilibreze disciplina profesională din domeniul marketingului și culturii pop cu o sensibilitate psihologică și adesea filozofică.

Close search
Coș
Back To Top
×Close search
Caută