„Terapia traumei este de o importanță covârșitoare mai mult pentru viitorul nostru, decât pentru trecut. Dincolo de cele trăite, fiecare copil are dreptul la un prezent eliberator și un viitor strălucitor.“ (Trauma prin ochii copilului, Peter A. Levine, Maggie Kline)
Într-o lume invadată de informații diverse, specialiștii în domeniul consilierii parentale, psihologiei și dezvoltării personale din cadrul Paginii de Psihologie au ales să înființeze un Club de lectură. Clubul a luat parte din dorința de a ne menține informați din surse de specialitate, de a împărtăși impresii, resurse și idei, dar și de a forma un spațiu de creștere care ar putea străpunge lumea virtuală în care ne afundăm uneori.
Cartea lunii februarie, Trauma prin ochii copilului, de Peter A. Levine și Maggie Kline, ne-a oferit șansa să dezbatem subiectul traumei în rândul copiilor și al adolescenților, de la definiții până la soluții practice.
ABONARE NEWSLETTER
Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.
Căpitanii de lectură ai acestei întâlniri au fost Oana Ștefan (psiholog clinician și consilier parental) și Anca Baba (consilier parental). Împreună cu ceilalți colegi aflați la întâlnire, am împletit informațiile relevante din carte cu poveștile personale ce aveau în contextul prezentat scopul de a puncta experiența avută cu trauma, emoțiile și senzațiile venite la pachet.
Ce este și ce nu este trauma
Deși se folosește termenul de traumă foarte des, Peter Levine spune că „trauma este probabil cea mai evitată, ignorată, minimalizată, negată, neînțeleasă și netratată cauză a suferinței umane“.
Dacă ar fi să definim trauma, ar trebui să punctăm faptul că ea se întâmplă atunci când „ceva ne șochează la modul profund, lăsându-ne afectați, deconectați de noi, de trupurile noastre, când simțim că ni se taie picioarele“. Trauma este opusul împuternicirii. Însă felul în care suntem atinși de traumă depinde de la persoană la persoană. Tot autorul subliniază că: „Trauma nu se află în incidentul în sine, ci, mai degrabă, trauma rezidă în sistemul nervos“.
Totul pornește de la creier. Funcția principală a creierului nostru este supraviețuirea. De aceea, pentru că nu avem timp să ne gândim când avem parte de o amenințare, reacțiile avute sunt instinctuale.
Oana Ștefan, una dintre ghidele acestei întâlniri, a punctat că „autorii explică trauma în carte într-un mod simplu și anume că, atunci când structurile din cerebel percep pericolul, se activează în corp o cantitate imensă de energie împreună cu activarea altor reacții fiziologice – un flux mare de adrenalină, bătăi ale inimii intensificate de până la 20 de ori față de modul normal, o intensă stimulare musculară, sporirea abilității ochilor de a prelua mai multe informații – acesta fiind un mod de luptă pentru supraviețuire, sau, dimpotrivă, blocarea tuturor funcțiilor în fața fricii resimțite de creier, înghețare sau disociere. Atunci când energia care s-a produs în corp rămâne în așteptare pentru ceea ce a fost început, nereușind să consumăm această energie în exces, ea rămâne blocată, creând potențialul pentru simptomele traumatice“.
Toate aceste reacții și modificări fiziologice ne afectează, dar, pentru a înțelege mai bine ideea de traumă, e nevoie să știm că depinde de ceea ce se întâmplă în timpul și după incidentul potențial traumatic.
Trauma nu este doar psihologică, ci și somatică, autorii susținând că trauma nu este stocată doar la nivelul minții, ci și în corp. Copiii, la fel ca adulții, își pot manifesta traumele prin reacții fizice, comportamentale și emoționale.
℗PUBLICITATE
Cum recunoști trauma, în funcție de vârsta copilului
Ideea de la care pleacă Peter Levine este că, dacă un copil sau un adult nu are ocazia să descarce energia acumulată în timpul evenimentului traumatic (prin mișcare, exprimare emoțională sau alte forme naturale de eliberare), această energie rămâne blocată în organism. Aceasta poate duce la reacții de stres cronic, anxietate, dificultăți emoționale și probleme de sănătate pe termen lung.
Bebelușii și copiii mici fiind mai puțin capabili să se apere singuri, ei sunt mai vulnerabili decât adulții la un flux de energie atât de mare primit de corpul lor. De aceea, pentru ei e importantă prezența unui adult care să poată gestiona emoțional incidentul posibil traumatic. Dacă, totuși, acest lucru nu se întâmplă, ei sunt predispuși la iritabilitate, retragere, comportamente impulsive (pe care adesea adulții nu le înțeleg), tulburări alimentare, de somn, plâns aparent lipsit de motiv, agresivitate, timiditate excesivă.
Copiii de vârstă școlară (5-11 ani) pot manifesta hiperstimulare, disociere, închidere în sine, tulburări de somn, imposibilitatea de a se concentra sau de a termina o temă, autoînvinovățire (dacă ar fi făcut ceva diferit, evenimentul traumatic n-ar fi avut loc), îngrijorare, probleme somatice (dureri de burtă, vomă, dureri de cap etc), agresivitate. Copiii din această grupă de vârstă urmăresc în mod anxios reacțiile părinților și își pot face griji inclusiv pentru siguranța acestora, ducând lucrurile la extrem uneori, crezând că pot muri ei sau cei dragi, că nu mai au niciun viitor, că totul se termină aici și acum, din cauza celor întâmplate.
Adolescenții au simptome asemănătoare cu cele ale adulților, având gânduri și sentimente care le pot declanșa amintirea evenimentelor traumatice. Apar aici mai mult decât oricând insomnii, iritabilitate, depresie, anxietate, lipsa de atenție, amplificate toate de haosul hormonal în care se află la vârsta aceasta și care conduc ușor spre absenteism școlar, note mici, comportamente sfidătoare, care pot fi greșit interpretate și catalogate drept comportamente opoziționiste.
Vindecarea traumei necesită un proces conștient de reconectare cu propriul corp, de reexperimentare a senzațiilor într-un mediu sigur și de eliberare treptată a tensiunii acumulate. Acesta este și principiul de bază al metodei lui Peter Levine, Somatic Experiencing, care ajută la deblocarea și procesarea traumei într-un mod sănătos.
Câteva metode pe care le poți aplica în relația cu copiii și adolescenții
Anca Baba, cealaltă colegă ce a ghidat discuția Clubului de lectură, a punctat încă de la început un lucru esențial. „Am rămas cu un mesaj pozitiv al cărții, și anume faptul că traumele pot fi prevenite sau, acolo unde nu pot fi prevenite, pot fi măcar reduse în intensitate“. De asemenea, tot ea a menționat: „Cartea este un prim ajutor emoțional, un ghid accesibil tuturor îngrijitorilor de copii – părinți, educatori, profesori, bunici, bone și, evident, specialiști“. Un mesaj care e nevoie să ajungă la cât mai multe persoane ce au legătură direct cu copiii, pentru a ști că puterea este în mâna lor și, atunci când au nevoie, o carte ca aceasta poate aduce plusul de valoare dorit.
În cazul unei posibile traume sau chiar al unei traume la care suntem martori, pașii esențiali pe care ni-i prezintă autorii ar fi aceștia:
- Verifică reacția propriului corp și liniștește orice emoție ori senzație care ar putea să fie în corpul tău. Abia apoi poți să te ocupi cu calm de nevoile copilului pe care vrei să-l ajuți. Copiii sunt foarte sensibili la stările emoționale ale adulților, mai ales ale părinților lor. Așa că păstrează-ți calmul și fii prezent(ă).
- Observă și recunoaște reacțiile copilului: dacă copilul prezintă semne ale unei stări de șoc – privire pierdută, ten palid, puls sau respirație rapidă sau superficială, dezorientare, reacție extrem de emoțională sau, dimpotrivă, prea liniștită – nu-l lăsa să se ridice de jos și să reia joaca.
- Ajută copilul să-și regleze răspunsul fiziologic. Pune întrebări precum: „Cum se simte corpul tău?”, „Cum îți simți mâna, burtica etc.?“. Dacă menționează o senzație distinctă, întreabă-l cu delicatețe despre localizarea, forma, mărimea, culoarea sau greutatea acelei senzații. Continuă să sprijini copilul să rămână în momentul prezent, cu atenția concentrate pe senzațiile simțite.
- Nu grăbi procesul. Urmează ritmul copilului, cu răbdare și atenție la senzațiile și nevoile lui. Nu te grăbi cu întrebările, poți lăsa câteva minute între acestea, astfel încât să permiți ciclurilor fiziologice profund vindecătoare să se desfășoare. De obicei, când un ciclu este încheiat, pot apărea indicii precum: o inspirație profundă, relaxată, spontană, încetarea plânsului sau a tremuratului, o întindere, un căscat, un zâmbet sau stabilirea ori retragerea contactului visual.
- Folosește poveștile pentru a procesa trauma. În carte, este un capitol dedicat acestui subiect.
- Încurajează jocul pentru descărcarea emoțiilor.
- Ai grijă de reacțiile emoționale ale copilului, atunci când acesta este odihnit și calm. Încurajează și normalizează orice emoție pe care copilul ar putea-o simți, fie că este vorba de teamă, furie, tristețe, îngrijorare, rușine sau vinovăție. Acordă-i timp pentru relatarea detaliilor incidentului. Lasă-l pe copil să exprime tot ce are de exprimat, fiind, în același timp, atent la propria tendință de a-i oferi soluții și explicații (fără ca aceasta să fie neapărat și nevoia lui).
În concluzie, îngrijirea și suportul emoțional, pe care le primesc copiii imediat după evenimentul traumatic, sunt precum un plasture așezat pe o rană. El nu vindecă rana, dar susține, protejează și sprijină procesul de vindecare. Iar în calitate de părinte, pot spune că asta e o parte importantă și necesară pentru ca un copil să se simtă mai bine. Adesea, copiii cer acest plasture pe rană, prin urmare să știm și să folosim „plasturi“ și pentru rănile lor emoționale ar fi un mare plus.
Cartea ajută și la abordarea dintr-o perspectivă diferită a cazurilor problematice de învățare, a celor legate de conduită sau de eșecul școlar, explicând pe larg legăturile dintre traumă și acestea. Există aici și resurse concrete, soluții punctuale ce pot fi folosite de către cadrele didactice pentru a susține astfel de elevi. Însă despre asta mai pe larg într-un articol viitor!
Citește și:
CITEȘTE ÎN CONTINUARE
