fbpx
skip to Main Content
De La Triunghiul Dramatic, La Sinele învingător

De la triunghiul dramatic, la sinele învingător

Într-o societate care-și accelerează din ce în ce mai tare ritmul, ne putem surprinde, cât ai clipi, cu ochii prinși în mrejele conflictelor, fie la locul de muncă, fie în viața privată, conflicte care, nu doar că ne sleiesc de puteri, dar, în urma cărora, în final, nimeni nu iese câștigător. Dacă observăm că, în general, conflictele din viața noastră par să respecte un anume tipar și ne fac să ne simțim asemănător de fiecare dată (fie nedreptățiți, fie neputincioși, fie anxioși) se prea poate să fim foarte „pricepuți“ în a urca pe scena „triunghiului dramatic“.

„Triunghiul dramatic“ este un concept-cheie în analiza tranzacțională care desemnează o interacțiune dinamică ai cărei protagoniști trec pe rând prin trei roluri principale: Persecutor – Salvator – Victimă. Acest tip de intracțiune, însă, este unul disfuncțional, manipulativ și extrem de consumator de resurse psihice. Felul în care prinde viață acest tip de interacțiune se bazează pe propriile convingeri pe care le are fiecare protagonist atât asupra sa cât și asupra celorlalți în general, convingeri care prind rădăcini în copilărie și pe care căutăm cu înverșunare să ni le confirmăm ca fiind valide pe tot parcursul vieții, ca într-un soi de auto-împlinire a propriilor profeții.

Astfel, Persecutorul are ca obiectiv satisfacerea propriilor nevoi, ignorând în totalitate emoțiile, valoarea și, în cazuri extreme, chiar dreptul la viață al celor care sunt afectați de acțiunile sale. În general, acesta critică, acuză și pedepsește, în spatele comportamentelor sale agresive ascunzând, de fapt, frica lui de a deveni victimă, de a se arăta slab și vulnerabil, întrucât pe acest fond a avut de suferit în copilărie.

Salvatorul își confirmă importanța prin oferirea frecventă a ajutorului chiar și atunci când nu îi este solicitat. Desconsiderând capacitatea celorlalți de a apela la propriile resurse, salvatorul se plasează automat pe o poziție de superioritate, fapt ce îi satisface nevoia de a fi în centrul atenției și de a fi apreciat. Comportamentele sale aparent altruiste ascund în spate frica acestui protagonist de a nu fi văzut și de a nu fi important.

Și, în final, pe poziția de jos a triunghiului stă Victima care joacă un rol ambivalent, pe de o parte își invită persecutorul să-i confirme propriile credințe de a nu fi suficient de bună, drept pentru care își merită pedeapsa, iar pe de altă parte își caută un salvator fără de care nu se poate descurca să iasă dintr-o anumită situație.

În unele situații, protagoniștii au câte un rol preferat pe care se poziționează în cele mai multe relații, iar în alte cazuri ei se perindă într-o singură secvență conflictuală prin toate cele trei roluri, întreținând, în ambele variante, bine-cunoscutul „cerc vicios“.

Acest carusel emoțional pe care-l circulăm la nesfârșit ca într-un soi de „repetiţie psihologică compulsivă“, ne satisface, în mod inconștient, nevoia de recunoaștere interactivă, socială și existențială, furnizându-ne „doza“ de stimulare afectivă sau psihică relativ puternică ce ne face să ne simțim că trăim.

℗PUBLICITATE


În lipsa unui proces de vindecare, schimbăm doar scena și protagoniștii

În cel mai semnificativ triungi dramatic din viața mea de adult m-am strecurat tiptil prin rolul Salvatorului (într-o relație intimă cu un bărbat care nu era pe deplin disponibil) după care m-am așezat „confortabil“ câțiva ani buni de zile pe rolul dominant al victimei din care comutam periodic în persecutor. Spun confortabil, cu ghilimelele de rigoare, deoarece în plan psihologic confortul se referă la familiaritate, chiar dacă familiaritatea presupune o formă de abuz, fie el fizic, verbal sau emoțional.

Cel mai „atractiv“ pentru mine a fost rolul de victimă, rol pe care l-am „câștigat“ în copilărie, cum, de altfel, se întâmplă în marea majoritate a cazurilor. Mi-am pierdut tatăl la vârsta de 5 ani, din care ultimii doi au fost marcați de coșmarul luptei cu moartea prin spitalele din București, la aproximativ 800 km de casă. Stigmatul de „copil orfan“, durerea familiei și compasiunea prelungită și nedisimulată a celor din jur m-au condus spre internalizarea unui puternic sentiment de „victimă a sorții“. Rușinea de a fi „altfel“ m-a determinat să-mi ascund advăratele sentimente sub masca copilului cuminte și foarte bun la învățătură. Premiile de final de an încununate de locuri pe podium la olimpiade naționale au reușit să supracompenseze cel mai mare neajuns al vieții mele, conferindu-mi în același timp abilitățile unui adevărat combatant. Astfel că, ulterior, switch-ul periodic de la victimă la persecutor în interacțiunile mele, în special în cea de cuplu, era ca la el acasă.

În spatele triunghiului dramatic se ascunde de fapt copilul interior vulnerabil al fiecărui protagonist

Felul în care, copil fiind, psihicul meu a dezvoltat supracompensarea prin performanțe școlare ca mecanism de apărare a fost funcțional în acea etapă a vieții. Mi-am satisfăcut nevoia de validare, de apreciere, din partea unor adulți semnificativi din viața unui elev, profesorii. Transpus apoi în viața adultă, același mecanism de apărare mi-a adus mai puține beneficii decât recompense. În afară de a fi o frumoasă carte de vizită utilă atunci când te prezinți la începutul unei relații, supracompensarea m-a mai ajutat să alunec ușor înspre perfecționism cam în toate ariile vieții: la locul de muncă, prin dilatarea necondiționată a timpului de execuție în favoarea calității, iar acasă, prin anularea momentelor de relaxare în favoarea ritualurilor de curățenie. Desigur că și stima mea de sine exista până ce răsărea primul firicel de praf.

Mereu extenuată în urma strădaniilor mele de a face totul perfect și de a acorda o mai mare atenție nevoilor celorlalți, intram ușor în rolul de victimă, care desigur avea nevoie de un persecutor și după mulți ani în care abilitățile mele de veritabil combatant m-au convins că sunt autosuficientă și nu am nevoie de ajutor, la un moment dat m-am trezit la capătul puterilor și mi-am permis un salvator. Salvatorul, care din capul locului nu are propriile granițe sănătoase, mi-a oferit apetisantul rol de persecutor, căci cu victima, mi-am zis eu, am încheiat-o. Și cu pași mici și siguri m-am trezit într-un alt triungi dramatic, în toată splendoarea lui cu care știe să reprezinte perfecțiunea, însă o perfecțiune cu gust amar și suflete rănite.

Trecerea de la triunghiul dramatic la triunghiul învingătorilor se face doar vindecând rănile trecutului

Ca adulți avem cu totul altfel de instrumente de gestionare a provocărilor vieții. Mecanismele de apărare pe care le-am dezvoltat copii fiind, nu doar că nu ne mai folosesc în viața adultă, dar ne țin captivi în tipare disfuncționale. Ieșirea din prinsoarea cercului vicios nu este deloc ușoară. Presupune în primul rând o conștientizare a propriei contribuții la această dinamică. Chiar dacă sună bizar, ne-o facem cu mâna noastră, într-un mod inconștient, desigur, însă e nevoie să ne asumăm propria responsabilitate în orice tip relație. E de la sine înțeles faptul că, în disperata noastră nevoie de a stopa suferința, am vrea ca primul care schimbă ceva să fie celălalt, pentru că noi nu prea mai avem resurse și până la urmă noi suntem victimele, indiferent ce rol afișăm, și trebuie să primim ajutor.

Conștientizarea că ne aflăm într-un joc psihologic este foarte importantă, însă nu suficientă. Dacă ne rezumăm doar la schimbări de context extern, cum ar fi schimbarea partenerului, a jobului, avem toate șansele să proiectăm un nou triunghi dramatic pe o nouă scenă. E nevoie să ne asumăm propriul nostru proces de vindecare a rănilor copilăriei însoțit de învățarea de noi tipare de relaționare, de tip adult-adult, care ne propulsează pe o scenă cu adevărat nouă, a triunghiului învingătorilor, susținut de trei piloni stabili: empatie, vulnerabilitate și asertivitate.

Articol publicat în ziarul Informația zilei

Ioana Zaharia

Ioana Zaharia - Dascăl de meserie, jurnalist de profesie, psiholog în devenire, psihoterapeut în formare, bodyART instructor în timpul liber, iar peste și printre toate astea la un loc, ardeleancă și mamă de Flaviu și Sofia.

Close search

Coș

Back To Top
×Close search
Caută