Skip to content

Conform Organizației Mondiale a Sănătății, sănătatea mintală este o componentă esențială a conceputului de sănătate și stare de bine și nu se reduce doar la absența unei boli mintale. Sănătatea mintală nu este o stare binară, pe care o ai sau nu. Mai degrabă, sănătatea mintală există sub forma unui continuum de experiențe complexe, ce variază în timp și grad de afectare. Oamenii care beneficiază de o stare de bine mintală (bine psihosocial și emoțional) pot face mai ușor față stresului aferent vieții, își pot da seama mai ușor care sunt abilitățile și resursele lor, pot învăța, munci și se pot adapta mai ușor mediului și provocărilor, și pot contribui la bunăstarea comunităților din care fac parte. La capătul celălalt al spectrului sănătății mintale, se află oamenii care suferă de o afectare debilitantă a sănătății mintale, trăind stări intense de durere emoțională, psihologică și sufletească.

Pagina de Psihologie își propune o serie de interviuri sub umbrela rubricii „Sănătate mintală pentru toți“, prin care vom încerca să dăm o voce tuturor personajelor implicate în conceptul de sănătate mintală, de la beneficiari până la facilitatorii de servicii de sănătate mintală și decidenți politici, întrucât sănătatea mintală este sănătate și ne privește pe toți.

Primii doi invitați sunt medicii psihiatrii Vlad Stroescu și Sorin Pletea. Dr. Pletea este șeful secției XIV din cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Alexandru Obregia“ din București. În același timp, este și coordonator al Programului Național de Sănătate Mintală, Subprogramul de Depresie Majoră din cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie. Dr. Stroescu activează în Centrul de excelență Mindcare. Scrie texte despre sănătatea mintală și despre orice lucru care are legătură cu ea, menținând o rubrică regulată în publicația Viața medicală. Este autorul cărții pentru copii Povești somnifere și co-autor al cărții Suntem sănătoși la minte?.

ABONARE NEWSLETTER


Articole care te vor inspira, te vor emoționa și, totodată, te vor susține în menținerea sănătății tale relaționale și a stării de bine — livrate săptămânal în inboxul tău.


Cum crezi că sunt percepute sănătatea mintală și medicul psihiatru în România, atât din perspectiva pacienților tăi, a aparținătorilor și a colegilor, dar și a societății și a politicilor publice?

Vlad Stroescu: Ca psihiatru, mă simt perceput în primul rând neclar. Nu se știe dacă sunt cu adevărat medic, nu se știe ce fac eu acolo în cabinet, nu se cunosc prea bine diferențele – dacă or fi – între psihiatru, psiholog, psihoterapeut, șaman etc. Nu se știe dacă ce tratez eu sunt boli. Poate oi fi un reprezentant al unei puteri în stare să-ți ia libertatea și să te încuie pe undeva. Un temnicer. Poate sunt un fel de gunoier al societății. Sau poate un înțelept cu acces la taine obscure ale naturii omenești. Mai recent, sunt perceput ca un furnizor util de pastile. Sunt perceput, așadar, ca un personaj marginal, cu fascinație, teamă, uneori cu un pic de ostilitate. Prin extensie, cred că sănătatea mintală e văzută cu aceeași neclaritate: nu știm dacă e cu adevărat sănătate, sau ce este ea de fapt. Și unde nu știm, imaginația creează idei și prejudecăți ciudate. Dacă e să vorbim de politici publice, mi-e teamă că statul român tratează sănătatea mintală în primul rând cu indiferență periculoasă, ceea ce e valabil însă pentru multe state. Totuși, tot mai mulți oameni văd psihiatrul ca pe o sursă benefică de ajutor, iar sănătatea mintală ca pe ceva ce-i privește direct și prioritar, și asta e foarte bine. Suntem o lume în schimbare.

Cum este văzută sănătatea mintală în România din perspectiva cabinetului medical? Care sunt cele mai frecvente cauze pentru oamenii care se adresează unui medic psihiatru?

Sorin Pletea: Din perspectiva medicului psihiatru sau a psihologului, sănătatea mintală este un aspect obișnuit din activitatea de zi cu zi, în care evaluăm și tratăm pacienți cu diferite patologii psihiatrice. De asemenea, un alt aspect important îl reprezintă discuțiile și informarea persoanelor apropiate pacienților, pentru a-i ajuta să înțeleagă prin ce trece un pacient cu o afecțiune psihiatrică, deoarece, pe lângă simptomele afecțiunii lor, de multe ori apar și stigma și marginalizarea din partea celor din jur. Din perspectiva medicilor de alte specialități, uneori apare o distanțare față de pacienții psihiatrici, probabil în contextul în care patologia psihiatrică are o aură de mister și de imprevizibilitate.

O persoană se adresează cel mai frecvent unui psihiatru atunci când nu doarme bine, când se simte tristă, când are anxietate sau atunci când are experiențe mai deosebite (de exemplu, are senzația că aude anumite persoane lângă ea, deși nu e nimeni).

Care sunt cele mai frecvente mituri în sănătate mintală cu care te întâlnești în cabinetul tău?

Sorin Pletea: Din păcate, ca în multe alte domenii, există multe „mituri urbane“ în legătură cu psihiatria, cu pacienții cu afecțiuni psihiatrice și cu medicația psihiatrică. Evident, cel mai frecvent mit, este, din păcate, cel conform căruia mergi la psihiatru deoarece „ești nebun“Din fericire, acest termen stigmatizant nu este regăsit în literatura de specialitate. Un alt mit este cel conform căruia medicația psihiatrică dă dependență. Acesta este parțial adevărat: unele grupe de medicamente (în special benzodiazepinele) pot induce dependență. Dar acesta este motivul pentru care prescrierea lor este limitată la doar câteva săptămâni, iar medicul psihiatru trebuie să informeze pacientul atunci când îi prescrie un astfel de tratament despre eventualele efecte adverse.

Vlad Stroescu: Mă desfășor într-un peisaj foarte divers de idei de-a gata. Le avem pe cele clasice, stigmatizarea și autostigmatizarea „de școală veche“, și aici una dintre cele mai comune e ideea că suferințele de această natură trebuie controlate prin voință și disciplină, întotdeauna de unul singur. Dacă ai ajuns la psihiatru, înseamnă că ești un om slab, e un eșec moral și social și, pe cale de consecință, nu te duci la psihiatru decât în ceasul al doisprezecelea, când chiar nu se mai poate, când durerea e maximă. Nu întâmplător am folosit mai mult masculinul, pentru că societatea noastră e încă una tradiționalist-patriarhală, ceea ce, paradoxal, prezintă un enorm dezavantaj pentru sănătatea mintală a bărbaților, care ajung mult mai greu la medic și, firește, cu forme mai grave, mai avansate de suferință. Resursele psihiatrului sunt privite ca niște resurse malefice necesare, droguri, otrăvuri, cămăși de forță, lucruri care-ți schimbă mintea și identitatea. Nici legile statului român, puse acolo să-i protejeze pe cei aflați la ananghie, nu fac uneori diferența între pacientul care are grijă de el și „drogatul“ periculos. Cred că cea mai mare și mai nocivă prejudecată, monstrul cu care trebuie să ne luptăm cu toții începând de la nivel conceptual, e singurătatea, însingurarea. Ideea că aceste lucruri trebuie rezolvate de unul singur, într-un fel de intimitate psihologică extremă, e atât de metastatică încât afectează modul în care funcționează serviciile publice de sănătate mintală și chiar modul în care gândim noi, profesioniștii, învățați adesea să privim doar în interiorul minții și mai puțin în relațiile dintre oameni, unde se întâmplă atât de multe.

Cum se desfășoară o consultație psihiatrică tipică, în regim ambulatoriu? Ce tipuri de servicii pot accesa pacienții prin intermediul unui consult psihiatric?

Vlad Stroescu: E destul de simplu, și aproape ca la orice doctor. Omul intră, îmi spune ce-l doare, eu pun întrebări ca să văd dacă pot înțelege mai bine. Uneori trimitem la analize și investigații, unele dintre ele fiind „specifice“, cum sunt testările de psihologie clinică. Apoi, încercăm să formulăm un diagnostic și să propunem niște soluții. Lucrăm întotdeauna în echipă, de exemplu cu psihoterapeuții. Încercăm să ținem legătura: dacă lucrurile merg bine, dezvolt o relație cu pacienții mei, ajungem să ne cunoaștem, pentru că ne întâlnim de multe ori. Aș vrea să mărturisesc că ceea ce facem noi este, actualmente, insuficient. Avem niște lacune enorme. De exemplu, nu avem, în România, niște intervenții adecvate în criză. Sunt decenii deja de când îmi doresc un serviciu de criză adevărat, unde să pot fi alături de pacient două-trei zile, nu doar în ora consultației sau în cele douăzeci de minute ale controlului. Serviciile care intervin în cazul tentativelor de suicid, al adicțiilor, al banalului ajutor comunitar sunt acum doar lăudabile inițiative izolate, singuratice.

Cum se desfășoară o consultație psihiatrică tipică într-un spital? Ce tipuri de servicii pot accesa pacienții prin intermediul unui consult psihiatric intraspitalicesc?

Sorin Pletea: În spital, consultația psihiatrică se poate desfășura ori la camera de gardă (în urgență), ori în secția de psihiatrie, pacientul fiind deja internat. La camera de gardă lucrurile se desfășoară ca la orice spital de urgență. Trebuie să stabilești destul de repede și cât mai exact un diagnostic și oportunitatea unei eventuale internări. Aici intervine particularitatea psihiatriei privind internarea nevoluntară: sunt situații în care persoana afectată nu conștientizează că are o afecțiune psihiatrică ce necesită tratament și, în aceste cazuri, se impune, temporar, acest tip de internare. În cazul pacienților deja internați, consultația presupune anamneza (istoricul afecțiunii pacientului), examenul clinic (evaluarea statusului mental), investigațiile paraclinice și examenul psihologic.

Evaluarea statusului mental al unei persoane de către medicul psihiatru se face prin discuții cu persoana respectivă, în care adresăm întrebări care ne pot ajuta la identificarea unor eventuale simptome. De asemenea, medicul psihiatru trebuie, în cadrul acestei consultații, să observe și alte eventuale caracteristici: modul în care persoana răspunde (tonalitatea vocii, dacă este sau nu cooperant, dacă este speriat), ținuta pacientului, comportamentul nonverbal. Toate aceste aspecte pot ajuta la evaluarea cât mai corectă a pacientului.

Ce implică internarea non-voluntară și în ce cazuri poate fi necesară?

Sorin Pletea: Conform Legii sănătății mintale, internarea nevoluntară se face în momentul în care o persoană își poate face rău sieși sau celor din jur.

Art. 54
O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic psihiatru abilitat hotărăște că persoana suferă de o tulburare psihică și consideră că:
a) din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte persoane;
b) în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat.

Eventuala decizie de internare nevoluntară a medicului curant este reevaluată în maxim 24 de ore de către o comisie formată din doi medici psihiatri și un medic de altă specialitate și hotărârea acestei comisii este înaintată Judecătoriei (împreună cu toată documentația medicală a pacientului) spre examinare. Perioada de internare nevoluntară depinde de evoluția simptomatologiei fiecărui pacient. Oprirea acestui tip de internare presupune parcurgerea pașilor de la inițiere: propunerea medicului curant sau solicitarea pacientului, evaluarea de către comisie și decizia judecătorească.

Cu ce formă de stigmatizare sau discriminare s-au întâlnit pacienții tăi sau tu, ca medic psihiatru, în interacțiunea cu sistemul sanitar?

℗PUBLICITATE



Vlad Stroescu: Studiile de tip sondaj au arătat că marea majoritate a pacienților cu tulburări psihice majore, cronice, cum ar fi schizofrenia, s-au simțit discriminați sau neglijați atunci când au cerut ajutorul într-o altă problemă de sănătate. Cel mai grav tip de stigmatizare e cel structural: atunci când însuși modul de a funcționa al sistemului și chiar politicile sanitare discriminează. Și asta se întâmplă din plin, zi de zi. Departamentele de psihiatrie sunt, de exemplu, slab reprezentate într-un spital de urgență, unde chiar și în Capitală constau doar într-un medic sau doi, fără personal auxiliar, fără un pat sau fără un loc în care să poți ține pacientul protejat, până te lămurești ce e cu el, fără centre de criză. În spitalele generale care includ secții de psihiatre, acestea se află frecvent într-o clădire aflată la mare distanță, poate chiar într-o altă localitate, de restul spitalului. Așa se face că pacienții care vin pentru o urgență psihiatrică, cum e tentativa de suicid, sunt adesea tratați doar pentru partea de corp (toxicologic, de exemplu) și nu primesc ajutor pentru esența problemei. Invers, pacienții cu boli psihice care vin pentru o problemă a corpului riscă să fie neglijați.

Sorin Pletea: Din păcate, sunt multe astfel de situații, de la evitarea contactului cu pacienții psihiatrici din partea unor medici de alte specialități până la lipsa serviciilor de asistență socială sau psihiatrie comunitară. Dar ce e de mare actualitate acum o reprezintă preocuparea de a schimba cu orice preț (în lipsa consultării specialiștilor – medici sau psihologi) a legislației din domeniul rutier, prin care să li se interzică total dreptul de a conduce autovehicule pacienților cu orice fel de afecțiune psihiatrică sau tratament psihiatric, în ciuda dovezilor medicale care arată că marea majoritate au capacitatea de a șofa. Evident că, în anumite perioade ale evoluției afecțiunilor psihiatrice, pot fi afectate anumite funcții cognitive (de exemplu, atenția) sau temporar anumite medicamente pot da somnolență, și atunci nu se recomandă să conduci. Dar multe dintre medicamentele folosite în psihiatrie – și aici mă refer în special la antidepresive – nu afectează capacitatea de a conduce, ci dimpotrivă, îmbunătățind simptomatologia pacientului, acesta poate fi mai atent la condus decât înainte de a începe tratamentul.

Cum se raportează medicii și personalul auxiliar medical atunci când se confruntă cu o problemă de sănătate mintală proprie?

Vlad Stroescu: În primul rând, în astfel de situații, constați că nu prea ai unde să ceri ajutor. Medicina este un tip aparte de profesie, cu propriile ei riscuri și cu o rată foarte ridicată a suferinței psihice profesionale și a burnout-ului. Asta ar însemna că ar fi nevoie de măsuri de management și de ajutor chiar la locul de muncă. Deși teoretic așa ceva există, de exemplu grupurile de suport de tip Balint, practic sunt o mare raritate. Personalul medical este predispus la a fi suprasolicitat și chiar exploatat: nu poți să pleci acasă după o tură de gardă de 24 de ore dacă nu are cine să-ți vadă pacienții și, în același timp, stigmatizarea legată de sănătatea mintală este intensă: dacă vei fi declarat inapt de a lucra? Dacă vei pierde teren în fața colegilor? Dacă vei pierde încrederea pacienților? E foarte greu. Ai de depășit niște bariere foarte înalte pentru a cere ajutor. 

Cum ai caracteriza starea sănătății mintale a lucrătorilor din sistemul sanitar după perioada pandemiei?

Vlad Stroescu: Știm deja de ani buni că oamenii care lucrează în sănătate au un risc profesional psihologic mai mare; că medicina e singura profesie care te expune (alți profesioniști, probabil datorită unui mai bun statut social, sunt mai protejați de tulburări psihice), că rata suicidului e dublă la medici față de populația generală, chiar cvadruplă la femeile medic. Că ratele de burnout sunt undeva la 40-50% și asta nu doar la noi, ci în orice sistem medical. Nu cred că pandemia a schimbat prea mult aceste date. Pentru mulți dintre noi, pandemia nu a fost o mare schimbare. De exemplu, eu n-am stat în casă, am continuat să mă duc la serviciu, ceea ce a fost un privilegiu. Da, pe atunci a fost greu să ne organizăm ca să ne protejăm familiile. După ce a trecut acea perioadă ciudată, ce a rămas schimbat în rău e politizarea activității noastre. Cine ar fi crezut că un simplu gest medical te pune automat de o parte sau de alta a unei baricade de care nici nu știai că există?! Pandemia ne-a mai dezumanizat puțin imaginea publică, a fost un pas înapoi în privința asta, și a adăugat niște anxietate la povara zilnică.

Cum ai caracteriza starea sănătății mintale a medicilor psihiatri prin comparație cu colegii lor, pe perioada pandemiei, dar și după pandemie?

Sorin Pletea: Cred că mulți dintre noi (psihiatri și psihologi), laolaltă cu ceilalți colegi (medici de orice specialitate), avem în ultimii patru ani o încărcătură emoțională mai mare față de perioada de dinainte de pandemie. Dar nu pot spune, cel puțin din punctul meu de vedere, dacă această încurcătură este mai mare la mine față de colegii de alte specialități. Trebuie să recunoaștem că au fost multe specialități medicale ce au fost suprasolicitate în pandemie: terapia intensivă, pneumologia, bolile infecțioase. La noi, într-adevăr, au fost mai mulți pacienți cu anxietăți și cu depresii, în contextul evenimentelor din pandemie, dar pare că am făcut față cu bine acestei situații noi.

Dacă ai putea schimba o prejudecată cu care se confruntă pacienții tăi frecvent, care ar fi aceea?

Vlad Stroescu: Cum am spus mai sus și cum sper să nu obosesc să o spun: să te duci la psihiatru sau la psiholog nu e un semn de slăbiciune, ci, din contră, un semn de normalitate și de tărie de caracter. Nu, nu trebuie să te descurci singur, suferința ta nu e „doar în mintea ta“, nu e o meta-halucinație, nu e moft, nu e o rușine, nu ești vinovat(ă) pentru ea. Uneori, nici nu are o poveste coerentă, tot așa cum durerile de măsele sau diabetul zaharat apar chiar dacă ne spălăm pe dinți și mâncăm sănătos, se întâmplă precum orice alt accident. Tot așa cum nu are niciun rost să te prefaci că nu ai diabet și să eviți cu orice preț să te duci la doctor sau să iei tratamente, la fel și în depresie, anxietate, dependențe etc. e întotdeauna mult mai bine să ceri ajutor.

Dacă ai putea aduce o îmbunătățire actualei Legi a Sănătății Mintale în România, care ar fi aceea?

Sorin Pletea: Ar fi multe modificări de adus. De altfel, există o variantă nouă a acestei legi la care au contribuit mulți dintre colegii mei, dar aceasta nu e încă finalizată în procesul legislativ din Parlament. Ar fi multe clarificări de făcut privind unii termeni sau unele proceduri – clarificări privind internarea în spital și chiar internarea nevoluntară, stabilirea serviciilor extraspitalicești pe care le pot avea pacienții (asistență socială, psihiatrie comunitară).

O prejudecată frecvent întâlnită în cabinetele de psihiatrie, dar și un curent anti-psihiatrie spune: „Nu te duce la psihiatru. Îți dă pastile care-ți dau dependență“. De ce consideri că e important să normalizăm discuțiile despre rolul tratamentului farmacologic în abordarea tulburărilor mintale?

Vlad Stroescu: În ciuda miturilor despre medicamente, foarte mulți oameni le iau. Nu vorbesc despre asta, tocmai din cauza stigmatizării, dar nu e așa de mare scofală să iei un tratament, de exemplu antidepresiv. Trebuie să știm ce fac și ce nu fac ele: nu sunt droguri care-ți schimbă firea sau care-ți maschează durerea, nici nu ți-o iau cu mâna, sunt însă un ajutor prețios, printre altele. Au și riscuri, dar ele sunt mult mai cunoscute decât riscul „metodelor alternative“, pentru că sunt mult mai bine studiate și ni le putem asuma în mai mare cunoștință de cauză. Poate că nu tratează cauza depresiei (aud frecvent argumentul ăsta), nu știm sigur, dar nici medicamentele antihipertensive nu tratează cauza hipertensiunii arteriale, însă protejează vasele și prelungesc viața și feresc de boli mai grave. Pentru unii oameni, medicamentele psihotrope sunt indispensabile, fără ele prognosticul este prost. Pentru ei, prejudecățile privind tratamentul sunt de-a dreptul periculoase.

Sorin Pletea: Din păcate, acest tip de gândire este destul de răspândit în societate. De aceea este foarte important să explicăm în detaliu despre efectele terapeutice, dar și despre eventualele efecte adverse ale medicației, pentru ca pacienții să știe ce se va întâmpla și să aibă așteptări realiste. Cele mai frecvente întrebări sunt cele legate de o eventuală dependență ce ar putea fi indusă de medicația psihiatrică, dar informarea corectă diminuează anxietatea legată de acest aspect.

Studiile de specialitate din domeniul anti-stigmei ne spun că cea mai eficientă metodă de reducerea a prejudecăților în sănătatea mintală este interacțiunea cu persoanele cu tulburări mintale. Care ar fi o acțiune individuală, ușor de implementat la nivelul comunității, prin care ar putea crește conștientizarea impactului sănătății mintale?

Vlad Stroescu: Mereu am fost de părere că arta, în toate formele sale (literatură, teatru, film, arte plastice etc.), e cel mai sigur mod de a vorbi autentic despre suferințele mintale. Unii dintre oamenii care au suferințe psihice au și talentul și deschiderea de a-și transmite experiențele. Sunt puțini și valoroși, dar ei ne oferă o deschidere empatică imediată, spre deosebire de discursurile uneori criptice sau plicticoase ale noastre, ale profesioniștilor. De asta cultura nu e un moft, ci un mecanism sanitar indispensabil societății. Dacă aș fi statul român, aș acorda mai multă atenției rolului culturii în sănătatea mintală.

Sorin Pletea: Din punctul meu de vedere, o metodă eficientă ar fi campaniile de informare – un om informat nu mai e un om anxios sau speriat de ceva nou sau pe care nu-l cunoaște. Aceste campanii pot fi nu numai în sensul clasic – cu mesaje prin media, conferințe de presă –, ci fiecare dintre noi, cei implicați în sănătatea mintală, poate ajuta la informarea celor din jur cu privire la afecțiunile psihiatrice, putând folosi în acest scop aplicațiile și rețelele de socializare, iar mesajul ar putea ajunge la foarte multe persoane.

Acest interviu face parte din proiectul #SănătateMintalăPentruToți, o campanie ce vizează înlăturarea stigmatului în sănătate mintală, susținută de Pagina de Psihologie și Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie.


Citește și:

Cornelia Paraipan - medic specialist în psihiatria copilului și adolescentului; psihoterapeut de familie în formare în cadrul Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.

Caută
Coșul de cumpărături0
Nu există produse în coș
Continuă cumpărăturile
0